Citim în Patericul egiptean, cartea vindecării (cuvioşii asceţi se vindecau mai întâi pe ei înşişi, apoi îi vindecau pe alţii): Va veni vremea când oamenii vor înnebuni şi când vor vedea pe cineva că nu înnebuneşte se vor scula asupra lui zicându-i că el este nebun pentru că nu este asemenea lor. De aici până la piesa lui Eugen Ionescu, Rinocerii, nu a fost decât un pas. Într-o lume a rinocerilor, Beranger, cel care era hotărât să nu capituleze sub nicio formă, devine rinocer; omul tulburat. Aflăm de la cei ce au supus vrăjmaşul, asceţii din Patericul egiptean, cum fără întinderea mâinii divine, fără nădejde şi rânduială, omul se tulbură, nefiind acolo unde e pace cu adevărat, departe de a-şi ridica o cetate Acropole în cuget.
Cititorul acestor rânduri ar putea avea, deja, un tremur amar al buzelor, ştiind cât de anostă şi înfricată e clipa în care Nimicul stă cu regele la masă, repetând refrene ale schilodirii sufletului, şi cum se adună festiv cei mici de zile, mari de patimi, pe când noi visăm la cetăţi Acropole în cugete şi vibrări sufleteşti. Amintindu-ne de îndemnul filozofului Constantin Noica, Nu vă schimonosiţi!, mergem mai departe. Căci tot filozoful ne cheamă să vedem în om şi graţia. În om şi în creaţia lui, în lumina învăluitoare a acesteia, aidoma timpului ce curge spre veşnicie. Intrăm, astfel, în expoziţia de la Palatul Culturii din Târgu-Mureş a artistei Sabina Ana Purcariu, un spaţiu calm, îmbietor, cu reflexii poematice. Îi intuieşti artistei vocile lăuntrice, departe de vicleşugurile contingentului, trecând în imagini peisagistice revelatoare sau în netede îmbinări non-figurative, împreună ilustrând surâsul culorilor. Un deal, o casă, o aşezare rurală sau citadină, alături de versanţi ai eternului uman şi simboluri ale cotidianului sau surprinzătoare întretăieri decorative transmit ideea de pace. Ori pacea este atribut divin. Rafinamentul artistic, cadenţa frazei cromatice, o blândeţe a desenului vin din felul în care artista trăieşte şi mărturiseşte pacea divină. Astfel, pictura Sabinei Ana Purcariu nu este ostentativă, ci parcă retrasă într-un unghi de unde să poată trasmite pacea şi unde privitorul să aibă locul ideal spre a-i descoperi nobleţea. În felul acesta i-a fost observată artistei pictura, de dată recentă, în Franţa, la ediţia a 15 a Salonului Internaţional de Artă Contemporană art3f Mulhouse, unde au expus 200 de renumiţi artişti plastici ai lumii, prilej de confruntare valorică, cum aprecia criticul de artă Negoiţă Lăptoiu, cel care remarcă în opera Sabinei Ana Purcariu un tumultuos suflu metaforic şi simbolic, reprezentând un viguros sens ascensional, de plutire a formelor într-o cuceritoare impresie de cantonare sub spectrul purităţii şi luminii. De un asemenea limbaj critic se bucură expoziţia artistei vernisată şi deschisă în aceste zile la Galeria de Artă Frezia a Muzeului Municipal din Dej, confirmând un înalt nivel de comunicare artistică, prin descinderi subtile în tărâmuri mitice sau adăstări în preaplinuri existenţiale ce deschid căile celeste ale mântuirii. Zborurile din picturile de ultimă oră, Grădinile sau Porţile au discreţia rugăciunii, dar şi adâncimile şi reverberaţiile acesteia, invocând ceea ce Rilke numea „patria de sus". Artista este în amiaza creaţiei plastice, de şevaletul domniei sale îndepărtându-se ezitările; fără a renunţa la ceea ce pictorul, sculptorul şi profesorul Vasile Mureşan găsea în creaţia sa: rafinamentul lui Teodor Harşia şi al pictorilor din Grupul de la Balcic.
Aşadar, se năruie înţelesul ca frunza pre apă (cum ar spune cronicarul), capitulează omul şi rinocerii ne ies în cale la tot pasul, pe când noi, în acest mai blagian, „contimporan cu fluturii şi Dumnezeu", mai ridicăm cetăţi Acropole în cuget şi raiul nostru interior, amintindu-ne de Cântarea Cântărilor: Prindeţi vulpile, prindeţi puii lor, ele ne strică viile, că via noastră acum e în floare...
Îi privesc artistei Sabina Ana Purcariu picturile şi aflu cât de în floare este via noastră. Se cere păzită, desigur. În ea e surâsul culorilor.
