Dorian Marcoci: „Adunând în palmă norii"

Distribuie pe:

„Analist fin al naturii umane, dornic de autocunoaştere, poetul face disecţii în propria inimă, pentru a se explica în relaţia cu sine însuşi, dar şi pentru a lămuri care este perspectiva sa în relaţia artist-creaţie".

Vom pleca, în demersul nostru, de la aceste cuvinte ale Voichiţei Pălăceanu-Vereş, din prefaţă, tocmai pentru o confirmare a faptului că, prin poeziile cărţii „Adunând în palme norii", poetul Dorian Marcoci ne poartă, liric, prin teritoriile secrete ale cuvântului, cu paşi molcomi pe planeta cuvântului ales. Cu acea senzaţie, că uneori parcă pe lângă noi trece o corabie a zăpezilor, poetul dă glas, întru sensibilitate, gândului: „Adunând în palmă norii / Să mă pierd în depărtare, / Fără patima candorii, / Doar o simplă uşurare // De-a pluti fără de ţintă, / Dezlegat de-orice povară / Şi de vorbe ce-o să mintă / Soarele de subsuoară // Să mă poarte prin senin, / Arzând vorba de ocară / Şi surâsul cu pelin, / Să mă las purtat spre seară, // Adormind în puf de nori, / Depănând Calea Lactee… / Şi să mă trezesc în zori / În privirea de femeie".

Poetul ne convinge că în poezie trebuie că crezi, să crezi în acea dezţelenire a cuvântului, chiar sub apăsarea unui foc venind dinspre existenţă şi timp, deopotrivă, dinspre existenţă şi zbucium, uneori, învingător fiind acel melos interior: „Au nins castanii printre candelabre, / Iar albul ce-l oferă gratuit, / Prin destrămarea salbelor de-argint, / Îmbracă visele hoinare // Ce se hrănesc din împliniri, pe care / Un suflet le transformă în alint / Catifelat, de flori ce au rodit… / Când ning castanii, printre candelabre" („Când ning castanii"); „Încropite din visare, / Rodul stelelor cărunte, / Sau din pâlpâiri mărunte / Risipite peste vale. // S-a topit, şi timp, şi spaţiu, / Într-o stare de uitare, / Pentru taine călătoare / Înspre alte generaţii". („Visare").

Acum, când nichitastănescian „ninge peste noi cu miei", într-o fluctuaţie încântătoare a ritmurilor, poetul ne oferă un freamăt al pământului în peisajele sufletului, în acea „împărăţie de cuvinte a duhului": „Un plop bogat de-atâta soare, / A adunat vântul în frunze, / Se-ncheagă, fremătând difuze, / Luciri de verde, temătoare. // Un foişor sădit de vremuri, / Veghind în zile dinspre vară, / Întinderile de secară / Şi macii risipiţi în ierburi, // Îi socoteşte din petale / Câte-un măceş umbrit de floare / În calcule risipitoare, / Dar greieri, scârţâind agale // Condeiele negre pe frunze / Îl corectează, martor este / Câte un cuc ce glăsuieşte / Concis, în clipele confuze //…// Jur-împrejur palpită viaţa, / Se risipeşte puf de salcă / În bucuria ce încearcă / Cu armonie, dimineaţa" („Armonii"); „Ierburi uscate se-nfioră / Potolind vântul hoinar, / Care dezvelea-ntr-o doară / Verdele pân' la hotare. // Ramuri clocotesc de seară, / Împungând cu muguri cruzi, / Precum sânii ce relevă / La un timp anii fecunzi. // Într-un bob timid de rouă, / Cu antene, pătimaş, / Gâze - şi spală faţa nouă, / Lângă-un fir de toporaş. // Nori şi albastru se frământă, / Razele păşesc pe rând, / Spre o lume care cântă / Imnul vieţii pe pământ" („Primenire").

Prin timpul acesta vitreg al lumii pustiite, prin edificarea estetică, sub aura poeziei, călăuză fiindu-i propria intuiţie, poetul traversează, uneori, sentimentul singurătăţii în vuietul cotidianului, cu rezonanţe din propria biografie, cu rădăcini în „basmul copilăriei", dominantă fiind acea feerică taină a florilor: „Atârnă-n boabele de rouă / Mireasma florii de bujor, / Catifelări prinse-n fior / Al dragostei deschisă nouă…// Deschisă larg, cu-atâta dor, / Sub ploi de stele sau de soare, / Să o cunoască fiecare, / Pătrunzând taina florilor"; „Urme de paşi nisipul le adună, / Ca-n viaţă-ntruna toate se petrec, / Un efemer se-ncheagă să ne spună / Ce nu gândim, când visele se-ntrec. // Pe-o plajă nesfârşită, lângă mare, / Am poposit, lăsându-mi pasul greu / Peste atâtea urme-n frământare, / Având acuma şi nisipul meu. // Iar pulberea aceea, mişcătoare, / Se preschimba sub vânt necontenit, / Eternul cufundat în nepăsare / În care voi pleca cum am venit" („Paşi").

Edificatoare poeme sub meşteşugul cuvintelor, emoţie particulară într-o profesiune de credinţă, convingătoare prin acea satisfacţie intelectuală în universul verbului ales. Acesta-i cartea „Adunând în palmă norii" a poetului Dorian Marcoci.

Lasă un comentariu