În Duminica a V-a după Paști, Sfânta Biserică a așezat pomenirea Femeii samarinence, pe numele Fotinia, o femeie care nu era din neamul evreiesc, dar s-a învrednicit să-L întâlnească pe Iisus la Fântâna lui Iacob și să-i mărturisească: „Știu că are să vină Mesia și când va veni o să ne spună toate; Eu, cel care vorbesc cu tine, sunt Acela". (Ioan IV, 25-26).
Am considerat de cuviință să scriu despre Fotinia într-un moment când în lume este prea multă ură și patimă, când cei care sunt mai mari peste națiunile puternice, chiar dacă se declară creștini, ei l-au scos din viața lor pe Dumnezeu și au pus în loc orgoliul, răzbunarea… Fotinia, prea puțin cunoscută de credincioșii români este un model de jertfă, de apostolat într-o lume asemănătoare cu cea din timpul împăratului roman Nero, considerat de unii istorici cu mintea rătăcită. Oare nu există și astăzi conducători cu mintea rătăcită?
Fotinia - femeia samarineancă, este exemplul tuturor mamelor, văduvelor, fecioarelor a căror viață în Hristos este o cunoaștere profundă și nefățarnică a ceea ce numim sfânt și drept: familie, biserică, educație, învățătură. Se știe că evreii și samarinenii se urau din motive naționale și religioase. Samarinenii sunt un popor format din amestecul evreilor cu asirienii localizați în preajma muntelui Samar. Erau foarte erudiți, încât Alexandru Macedon (sec al IV-lea î.Hr.) i-a angajat în armată tălmaci și cunoscători ai lumii. Romanii recrutau copii pe care îi instruiau la Roma, fiind trimiși în calitate de conducători și strategi unde nevoile imperiului o cereau, de aceea femeia samarineancă avusese cinci bărbați conducători de oști și cetăți, dar toți dispăruseră. Fotinia era fiica unui conducător de cetăți și avea o educație aleasă și o cultură solidă, prin urmare, se bucura de o reputație deosebită între ai săi pentru știința sa, pentru frumusețea și seriozitatea ei, încât atunci când a dus vestea în cetate: „am văzut pe Acela care știe gândul și inima omului", toți locuitorii au alergat să-L vadă. Mântuitorul a fost invitat în cetatea Sihar, unde a stat câteva zile, apoi a plecat în Galilea, iar Fotinia l-a urmat. În anul Morții Mântuitorului, Fotinia era în Ierusalim, la Paștile Iudeilor, iar Sfânta Tradiție spune că a trimis pe sclava sa, Veronica, să șteargă fața lui Iisus de transpirație și sânge și pe Maramă s-a imprimat chipul lui Iisus Hristos. Pentru aceasta Fecioara Maria a numit-o Fotinia, adică purtătoare de lumină și chipul lui Hristos. De aici începe apostolatul ei, când a convertit la adevărata credință pe cele cinci surori ale ei și a botezat șapte copii crescuți de ea. După o ședere în Egipt, se stabilește în Cartagina, în timpul împăratului Nero (54-68). Aici aduce la cunoașterea adevărului pe mulți închinători la idoli și la zei, încercând să desființeze cultul sângeros al zeului Moloh, căruia i se sacrificau copii. Lângă ea a stat în permanență copilul cel mai mic, Iovi, ajuns centurion în garnizoana romană Cartagina. Împăratul Nero începe prigoana împotriva creștinilor, Sfântul Petru fiind spânzurat cu capul în jos, iar Sfântul Apostol Pavel este întemnițat și i se taie capul în închisoarea Mamertină din Roma, în aceeași zi, la 29 iunie, anul 67. De prigoana împotriva creștinilor au parte și surorile Fotinei, Anatolia, Paraschiva și Chiriachi, ucise din ordinul împăratului Nero. Adusă la Roma, Fotinia este schingiuită, otrăvită, târâtă în grădinile publice să vadă cum sunt arși creștinii și i se spune să se lepede de Hristos. Din contră, se întărește în credință și le mărturisește celor care o chinuiau: „cum poți să-L iubești pe Dumnezeu pe care nu-L vezi, dacă pe fratele tău pe care îl vezi îl urăști… Dumnezeu este iubire…" (Ioan IV,8). Nero a ordonat să fie spânzurată de picioare ca să se lepede de Hristos, ea nici vorbă, mai mult îl propovăduia. A fost jupuită, apoi i s-au despicat mușchii de pe corp; pulpele și sânii au fost date leilor în cuști, dar fiarele au mirosit și n-au vrut să mănânce. Furioși, persecutorii au strâns oasele și carnea și le-au aruncat într-o fântână seacă, iar pielea a fost zdrobită și aruncată în râul Tibru, din centrul Romei.
Fotinia - femeia samarineancă s-a săvârșit la vârsta de 80 de ani, în ziua de 26 februarie anul 68. Cinstirea ei se face în Duminica a V-a după Paști, generații după generații de credincioși cinstesc sfințenia martirei și preamăresc numele ei căutând să-i urmeze pilda în credință și dragostea în jertfire. Ea a cunoscut pe femeile purtătoare de mir și pe Maica Domnului, a plâns la răstignire și s-a bucurat la înviere.
