Evaluările statistice de ultimă oră dovedesc că circa 13 milioane de români trăiesc în afara granițelor țării. Din aceștia 4 milioane sunt cei plecați în ultimii 27 de ani, îndeosebi la muncă, iar ceilalți, circa 9 milioane externi sunt urmare a proceselor istorice care au avut loc în ultimii 2000 de ani. Se știe bine că Balcanii, centrul și sud-estul Europei mustesc de români și românism de mii de ani prin strămoșii lor traci, geto-daci și apoi daco-romani. Din trunchiul lor și sub presiuni străine, prin ocupare de teritorii românești pe care le-au transformat în vatră proprie, s-au născut alături de români, aromânii, macedo-românii, vlahii, megleno-românii și ceilalți care acum formează insule în arealul slavilor de sud și sud-vest, dar și acești români din afara Basarabiei, care de îndată ce treci apele Nistrului îi întâlnești masiv, ca un ciorchine, pe cursul acestuia, pe o lungime de 800 km, dar și de o parte și de alta a Bugului pe 600 km, ca apoi să se piardă în imensitatea rusească peste Nipru, până la malul Donețului, aproape de Volga.
Cei duși departe de meleagurile noastre sunt colonizări forțate făcute de țarii mai vechi și mai noi ai Rusiei, fie ea chiar și sovietică, tocmai pentru slăbirea elementului românesc din teritoriul dintre Nistru și Bug, unde aceștia erau concentrați puternic.
În pledoariile noastre pentru țară obișnuim să vorbim despre românii dintre Nistru și Tisa, omițând că granițele etnice ale românismului sunt cu mult mai largi, ele transcend, în est, limitele amintite. Pentru mulți dintre noi Transnistria pare o brazdă de pământ în afara arealului nostru, dar iată că documentele istorice ne contrazic. Documentarul pus la dispoziție de către dl Viorel Dolha, președintele Asociației Generale a Învățătorilor din România, cel care a atras atenția și asupra pericolului utilizării în școlile maghiare a falsei istorii a secuilor, dovedește că și Transnistria este pământ românesc, pe care nu avem voie să-l ștergem din memorie, din sufletul nostru de români.
Transnistria în sens geografic este delimitată de malul de 800 km al Nistrului, de malul de 600 km al Bugului și litoralul de 150 km al Mării Negre.
Prin români transnistrieni înțelegem însă pe toți cei de dincolo de Nistru, cuprinzând Podolia și mergând până la Nipru, ba chiar Don, în Crimeea, Caucaz și Siberia.
Începuturile întinderii marginii estice a românității la est de Nistru se regăsesc în simbioza dintre tyrageți (geții de la Tyras sau Nistru), deci între supușii lui Burebista, care la gurile Bugului stăpânea Olbia și românii ale căror urme se găsesc la tot pasul.
Din vremuri foarte vechi a început între români și ruteni sau ucraineni un vădit proces de interpenetrație etnografică și demografică continuat în decursul veacurilor prin colonizări și emigrări ale acestor două rase. Stăpânirea cnejilor bolohoveni se afla pe cursul râului Sluci și pe Bugul superior care sunt și cei care îi vor preceda pe cazaci.
Istoricul ucrainean V. B. Antonovici scria în 1885 că nici dreapta nici stânga Nistrului „nu a aparținut nici principilor halicieni, nici altor principi ruși". Lupta corp la corp cu triburile slave și turaniene nu va împiedica realizarea statului moldovean în sec. XIV, principatul de la Baia alăturându-se altor așezări românești mai vechi, unele răspândite până în Polonia și Volhinia. Între voievozii bolohovenilor mai cunoscuți sunt Alexandru din Belți și Gleb al lui Ieremia. Încă la debutul mileniului al II-lea, această românitate era destul de puternică, surse scandinave din veacul XI semnalând prezența „blakumenilor" dincolo de Nistru, iar o cronică veche rusească menționează pe aceiași „volohove" în zonă.
În Crimeea ne întâmpină la 1287 un Crăciun, la 1280 o „unguroaică Mărioara" de la Caffa, iar în sec. XV „ungurii" Radu, Stanciu, Stoica în aceeași colonie, elementul românesc cunoscând iată din excesul său de vitalitate și fenomenul de diasporă.
La 25 mai 1455 orășenii din Cetatea Albă nemulțumiți de acțiunile piraterești ale genovezilor din castelul Lerici de la gurile Niprului, pun stăpânire pe această fortificație și îi trimit captivi domnitorului Petru Aron pe conducătorii cetății.
Podolia epocii lui Ștefan cel Mare este socotită de N. Iorga ca aparținând „de fapt nimănui", deși succesiv ținuse nominal de cnejii tătari, Marele Cnezat al Lituaniei și Polonia. Pe nesimțite s-a născut o Moldovă „nouă" dincolo de Nistru, cu sate din ce în ce mai numeroase. Cetatea Lerici este ocupată de Moldova între 1455-1475.
Cazacii români
Ștefan Bathory într-o scrisoare către Înalta Poartă arată că întinderile dintre Bug și Nipru erau populate cu o adunătură de oameni compusă din poloni litvani, moscali și români. Cazacii sunt strânși dintre moscali și români. Prin denumirea de cazac, tătarii înțelegeau vagabond. Hatmanul lor Dumitru Vișnoviețchi se cobora dintr-o soră a lui Petru Rareș. A pretins și scaunul Moldovei. După Ioan Vodă cel Cumplit, cazacii vor năvăli în Moldova de mai multe ori aducând cu ei „Domnișori" - fii adevărați sau închipuiți de dincolo de Nistru ai domnilor de odinioară ai Moldovei.
Ioan Nicoară Potcoavă a fost primul hatman ales de întreaga Sece Zaporojeană. El va reuși să ocupe pentru scurt timp tronul Moldovei și același noroc și-l vor încerca și alți români din fruntea cazacilor: Alexandru și Constantin Potcoavă, Petre Lungu, Petre Cazacu. Rangul suprem de hatman al cazacilor îl vor mai deține dintre românii transnistrieni Ion Grigore Lobodă, Tihon Baibuza, Samoilă Chișcă, Ion Sârcu, Opară, Trofim Voloșanin (Românul), Ion Șărpilă, Timotei Sgură, Dumitru Hunu și eroul legendar al cazacilor în lupta pentru independența Ucrainei, Dănilă Apostol. Pe tot parcursul sec. XVI - XVIII, înalte ranguri printre cazaci le-au avut polcovnicii Toader Lobădă, (în Pereiaslav), Martin Pușcariu (în Poltava), Burlă (în Gdansk), Pavel Apostol (în Mirgorod), Eremie Gânju și Dimitrie Băncescu (în Uman), Dumitrașcu Raicea (în Pereiaslav) comandantul Varlam Buhățel, Grigore Gămălie (în Lubensc), Grigore Cristofor, Ion Ursu (în Rașcov), Petru Apostol (în Lubensc). Alți mari comandanți de unități căzăcești dintre „dacii transnistrieni" sunt: Țopa, Scapă, Țăranul, Moldovan, Munteanu, Procopie, Desălagă, Drăgan, Gologan, Polubotoc, Cociubei, Turculeț, Chigheci, Grigoraș, Bogdan, Radul, Focșa, Basarab, Grigorcea, Borcea etc. Mulți din ei vor fi semnatari ai documentelor de unire a Ucrainei cu Rusia de la 18 ianuarie 1654, iar alții precum generalul Ciorbă și coloneii Mândra, Ghinea și Brânca vor intra în servicul Rusiei.
Domnii Moldovei au stăpânit Transnistria
După ce, în 1574, Ion Vodă Armeanul pomenea de „țara noastră a Moldovei de dincolo de Nistru", după ce în 1602 boierii vorbesc de neamurile lor de peste Nistru, Ghe. Duca devine la 1681 „Despot al Moldovei și Ucrainei" împlinind pe lângă rolul de domnitor al Moldovei și rostul de hatman și administrator al Ucrainei, unde în vremea aceasta se vor scrie și acte redactate în românește. Dacă până acum doar hotarul etnic depășise Nistrul, Duca va duce și hotarul politic în zona transnistreană având în stăpânire toate teritoriile dintre Carpați și Nipru. După el au mai deținut conducerea Ucrainei, Ștefan Movilă, Dimitrie Cantacuzino și Ene Drăghici, iar cu mari funcții au fost și Simeon Paliș și Sandu Colțea.
Consecință a stăpânirii lui Duca Vodă (care a ridicat curți domnești la Țicanova pe Nistru și Nimirov pe Bug) Moldova continuă până la 1765 să administreze și malul stâng al Nistrului.
Importantele centre ale Transnistriei erau Movilăul, Dubăsari, Silibria, Iampol, Jaruga, Rașcov, Vasilcău. În noua oblastie formată de ruși la Oceakov (la a cărei construcție Petru Șchiopu participase cu 15.000 salahori și 3.000 care) au primit în sec. XVIII pământuri boierii: Cantacuzino, Rosetti, Catargiu, Badiul, Sturza, Manuil, Macaresu, Cucu, Boian, Iliescu, Sabău, Cănănău, Crăciun, Pascal, Hagilă, Săcară, Nicoriță, Ghenadie, Dodon, Zurucilă etc. Cetatea a fost cerută de Mihai Viteazul la 1600 și apărea, încă de pe atunci, ca fiind unul din orașele Moldovei. Într-un recensământ din 1793, între Nistru și Bug, din 67 de sate, 49 erau exclusiv românești.
(va urma)
