Întreg istoricul omului arată că el este ființă socială, adică e creat din natură să trăiască nu ca individ izolat, ci în colectivitatea semenilor săi. Caracterul social al ființei umane îl probează mai întâi imboldul irezistibil după asociere cu semenii - imbold sădit din natură în firea omului și în temeiul căruia fiecare om simte o atracție firească față de semenii săi. O continuă izolare devine insuportabilă pentru om și este negativă pentru dezvoltarea sa. De aceea, instinctul de asociere cu semenii îi este asociat tot din natură, imboldul de a comunica semenilor din interiorul sufletesc propriu, a căuta la ei participarea la bucuriile proprii și mângâiere în suferințe. Acest caracter îl probează apoi și imperfecțiunea firii omenești. Căci omul, ca orice ființă creată, este limitat în puterile, aptitudinile și posibilitățile sale. Izolat, el nu-și poate realiza perfecțiunile corespunzătoare firii sale, după cum nu-și poate da singur nici existența.
Astfel, omul, nu numai în primii ani, ci tot timpul vieții este avizat la ajutorul semenilor, atât sub raport trupesc, cât și spiritual. Îmbrăcămintea, hrana, locuința, diferitele unelte, omul, dacă ar trăi izolat, nu și le-ar putea pregăti. Chiar sub raport curat trupesc, viața omului izolat, admițând posibilitatea ei, ar fi deci, prin definiție, o mizerie cumplită. Oamenii sunt, astfel, din natură, după însăși firea lor, avizați la ajutor reciproc, sunt destinați să trăiască în colectivitate, în societate. Omul, după însuși firea sa, este menit să trăiască în societate cu semenii săi, pentru a se ajuta reciproc. Chiar și graiul omenesc - mijlocul de comunicare a cugetării umane - arată că oamenii sunt avizi la sprijin reciproc. Iar faptul că omul este ființă socială, că-i creat pentru viața de societate, generează o serie de datorii și răspunderi, care normează comportarea sa față de semeni. Aceste datorii pot fi împărțite în două categorii: generale, pe care fiecare trebuie să le observe față de semenii săi, și speciale, reclamate de anumite forme
ale vieții sociale.
Fiindcă omul, după însăși firea trebuințelor sale, e menit să trăiască în societate cu semenii săi, natura atitudinii sale față de semeni a format mereu obiect de analiză și discuție. Porunca iubirii față de Dumnezeu și de aproapele impune omului datoria de a se îngriji, după putință, de diferitele trebuințe ale aproapelui. Căci după concepția creștină raporturile dintre indizi ca și dintre colectivitățile umane trebuie să fie luminate și diriguite de iubirea creștină. Oamenii trebuie să trăiască împreună în societate, în deplină armonie, în bună înțelegere și în sprijin reciproc.
Iubirea creștină adevărată nu rămâne o simplă dispoziție interioară, ci se manifestă în chip necesar prin fapte. Posibilitățile de manifestare sunt multe și variate. Expresia primă, cea autentic creștină și cea mai obișnuită, este milostenia, virtutea care străbate întreaga viață creștină și sensibilitatea creștină. Suferința trupească îndeosebi este vizibilă. Mila - ca manifestare a iubirii creștine față de aproapele - își află exprimare în milostenie. În Vechiul Testament milostenia era practicată în măsură largă, dar limitată (cu unele excepții) la concetățeni și impusă oficial prin lege.
În creștinism milostenia răsare din vibrația inimii încălzite de dogoarea iubirii față de aproapele, care este fiecare om, și este datorie pentru credincios. Sfinții Apostoli, de asemenea, îndeamnă la fapte de iubire față de cei în suferință. Apostolul neamurilor laudă pe creștinii din Macedonia pentru adunarea de ajutoare și îndeamnă pe corinteni să facă la fel. Creștinii din Ierusalim, în entuziasmul lor religios, depun la picioarele Sfinților Apostoli din bunurile lor spre a se împărți celor săraci. Sfinții Părinții, urmând cuvântul și pilda Mântuitorului și a Sfinților Apostoli stăruie mereu în îndemnul la fapte de iubire. Mărturisirea ortodoxă numără șapte fapte ale milei trupești: a da celui flămând hrană, a adăpa pe cel însetat, a îmbrăca pe cel gol, a cerceta pe cei din închisoare, a cerceta pe cei bolnavi, a primi pe cei străini în casă, a îngropa pe cei morți. Datoria milosteniei creștine nu privește numai pe cei care dispun de bunuri materiale, ci și pe cei care nu dispun de ele. Aceștia pot să fie înzestrați cu talente personale, cu care pot ajutora pe semeni. Milostenia aduce binecuvântarea și în urma rugăciunilor făcute de cei miluiți pentru binefăcători. Milostenia face vrednic de iertarea păcatelor.
În acest context, putem vorbi de datoriile omului față de bunurile sufletești ale aproapelui. Porunca iubirii față de Dumnezeu și de aproapele impune creștinului datoria de a se îngriji, după putință, de diferitele trebuințe ale aproapelui. Cea mai însemnată datorie și care trebuie neapărat împlinită este grija de mântuirea aproapelui. Desigur, de mântuirea credincioșilor se îngrijește Sfânta noastră Biserică prin slujitorii ei sfinți. Datoriile acestea se cuprind mai ales în cele șapte fapte ale milei sufletești, despre care vorbește Mărturisirea Ortodoxă.
Dar iubirea față de aproapele, impunând datoria grijii de mântuirea lui, impune, când e cazul, și datoria îndreptării frățești, după cuvântul Sfintei Scripturi: „De-ți va greși ție fratele tău, mergi, mustrându-l pe el între tine și el singur. Și de te va asculta, ai câștigat pe fratele tău" (Matei XVIII,15). Când certarea frățească nu dă rezultat, atunci tot după cuvântul Sfintei Scripturi, să urmeze denunțarea celui ce a greșit, dacă aceasta este necesară pentru mântuirea aproapelui sau pentru binele obștesc.
Datoria față de bunurile sufletești ale aproapelui impune respectarea libertății conștiinței lui, adică a părerilor, convingerilor, credinței religioase etc., după principiul legii morale firești. De fapt creștinul, după ființa învățăturii sale religioase, este smerit, întrucât concepția sa, formată după dumnezeieștile percepte ale Evangheliei, cunoaște toată slăbiciunea omului, dar și toată demnitatea lui morală.
