Până la cei 78 de ani, am lăsat în urma mea, adunând în cârcă anii, unul câte unul, bolovani grei în truda zilnică a unui Sisif, gazetar-contemporan, 53 la număr, de când port condeiul în slujba adevărului și a interesului național. Am lăsat, după mine, și 45 de cărți (inclusiv antologiile în care sunt cuprins), care îmi poartă semnătura, dobândind numeroase premii ale Filialei Mureș a Uniunii Scriitorilor și ale Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.
De 27 de ani, din 1990 încoace, privesc fețele oamenilor, a semenilor, trecând pe stradă. În prima perioadă postdecembristă, ei păreau încrezători. Întâlneam chiar zâmbete, dovedind că există speranțe că, pentru noi, lumea românească se va schimba, că meritam ceva mai mult decât ce, până atunci, ni s-a dat. Asta speram, mai ales cei care, înainte de decembrie 1989, am trudit, începând cu anii de după Al Doilea Război Mondial, să edificăm, să ridicăm o țară, din august 1944 aflată sub cizma „fratelui de la Răsărit", lacom, din cale afară, să ne ia acele înrobitoare despăgubiri de război, deși, după crâncenele ciocniri armate de la Stalingrad-Cotul Donului și după întoarcerea armelor, Armata Română a luptat alături de cea a URSS, împotriva Germaniei naziste și a Ungariei fasciste, chiar și după trădarea sovietică de la Oarba de Mureș. Am fost, cum se spune, „tovarăși de arme" până în ziua Păcii, 9 mai 1945.
De-o vreme încoace, aproape că nu le mai zăresc fețele semenilor. Oamenii sunt încruntați. Pe stradă merg cu capul mai mult în pământ, cu fețele întunecate. Grijile zilnice îi copleșesc. Pâinea de pe masa românului, a familiei, a copiilor lui, este tot mai mică și mai scumpă, ca și traiul lui zilnic, tot mai apăsător, tot mai fără speranțe. Deocamdată, asta-i senzația existenței zilnice a românului.
Cum va fi viața lui, a familiei, a copiilor lui, peste 10-20-30 de ani? Doar Dumnezeu știe! Cerul lui, deocamdată întunecat, poate se va limpezi, se va însenina. Să dea Domnul! A trecut prin multe, în această a lui zbuciumată istorie, și a învins. Românul, mereu apăsat aici, la Porțile Răsăritului, merită mai mult. Merită o altă soartă, după truda, după speranțele lui îndreptățite.
La toate acestea mă gândesc acum, în luna mai, cu gândul că mai există un dram necesar al speranței că ziua de mâine va fi, pentru el, românul, mai luminoasă în dăinuirea lui, într-o zi de mâine pentru el mai bună.
Sperăm că, în viitor măcar, se vor găsi oameni, acei adevărați intelectuali români, profesioniști reali, cu multă știință de carte, capabili să conducă și să salveze această țară. Nu partide, precizăm, ci oameni, adevărate personalități, români dăruiți unei înalte idei naționale, patrioți și naționaliști, așa cum mulți au fost acei înaintemergători dinaintea Primului și a celui de Al Doilea Război Mondial. Români pentru care Țara să conteze, nu interesul de partid, nu cel personal și de gașcă. Să nădăjduim că va veni, măcar pentru cei care vor urma după noi, și acea dorită așteptată zi. Acest neam credincios, blând, truditor, tolerant, iubitor al aproapelui, trecut prin atâtea, aici, la Porțile Răsăritului, merită mai mult decât azi le oferă acești blestemați guvernanți ai zilei!
Un nou scandal, privind grațierea condamnaților pentru corupție, care, din nou, ar putea scoate oamenii în stradă, a izbucnit, recent, în penibila politică românească. Și-au dat mâna Nicolae Șerban (PSD) cu Traian Băsescu (PMP), tusea și junghiul, cu gândul „salvării" mai-marilor cu dosare penale și condamnări, printre ei aflându-se și „vrăbiuța" Elena Udrea. Adică, iertare (grațiere) pentru niște hoțomani și corupți? Comisia Juridică din Senatul României s-a grăbit să fie de acord (la comandă!) cu acea propunere absurdă. S-au opus PNL-USR-UDMR, cu un vot, inutil, de fapt, din moment ce, oricum, contează doar votul majorității PSD-ALDE, care domină Parlamentul! Majoritarii, cei de la putere, cu pâinea și cuțitul, ca de obicei, ca de fiecare dată, doar au mimat lupta împotriva corupției! Iar dacă, în ultimul timp, au lăsat-o mai moale, au făcut-o sub presiunea opiniei publice!
Darnică, din cale-afară, Olguța Vasilescu, ministrul Muncii, promite, prin Legea Salarizării Unitare, salarii ca în Occident! De unde bani, când, pe la noi, încă se muncește în dorul lelii, nu se produce mai nimic? Statul ia de la particularii-acționari, unde se mai face treabă, de la întreprinderile mici și mijlocii, pentru a da pomeni bugetarilor. Or, nu e drept deloc! Statul și Olguța sunt darnici pe munca altora! Gura nu doare! Să vedem de unde vor fi scoși banii atât de necesari pentru pensiile și salariile românilor?!
Probabil, ca să-i facă o mare plăcere lui Dragnea și Tăriceanului, o gureșă fătucă de la Televiziunea Română, post public, trâmbița, în cele patru zări, că România „este campioană europeană la creșterea economică". Să auzi și să te minunezi. Și-ți și închipui cum prestigioase puteri economice, precum Germania, Franța, Anglia, Italia tremură în fața urcușului economic românesc! Iar dacă așa ar fi, chiar unde se vede, se simte asta? Pe masa românului? În viața lui tot mai amărâtă? Este, cumva, pâinea românului mai mare, mai bună, mai albă și mai ieftină? Mai ieftine sunt, oare, carnea, laptele, brânza, uleiul, untul, mezelurile, fructele, cartofii, hainele? Nici vorbă! Atunci, ce fel de „campioni europeni" suntem?
Deocamdată, românul mai nădăjduiește că va veni și un timp al lui, nu din mila, nu din bunăvoința străinului, ci de acasă, de la noi, pentru omul locului, care trebuie să fie stăpân pe ce înaintemergătorii ne-au lăsat, ca moștenire și identitate. Stăpâni pe pământul nostru, cu generozitate, dat străinului, pe pădurile noastre, pe bogățiile solului și ale subsolului. Deci, rămâne speranța. Se spune că, în Cutia Pandorei, la fundul ei, a mai rămas doar ea, speranța. Ea moare ultima. Poate că unii își mai amintesc versul Înaltului Domn al Poeziei și al Limbii Românești - Mihai Eminescu: „Ce mângâie dulce, alină ușor / Speranța pe toți muritorii!".
