„De obicei, ambiții pentru care omul nu este făcut intervin ca să deruteze și să împiedice realizarea unor ambiții pentru care el este într-adevăr făcut. Rezultatul acestui conflict de ambiții este cel mai adesea ratarea." (Lucian Blaga)
Există pe lumea asta oameni care vor să fie sobri cu orice preț. Au ambiția de a se lăsa locuiți de o sobrietate ostentativă, cotropitoare și glacială. Ba mai mult, țin la această „bună manieră" ca la o marcă înregistrată. Sunt făloși că o posedă și că pot poseda cu ea. Cine intră în aria lor de influență ori devine suporter prin racolare și admirații induse, dar deloc convingătoare, ori, în caz de intoleranță la sobri, va fi pângărit, mânjit sau necinstit cu frivolitatea și incapacitatea de a fi solemn.
De altminteri, când ești controlat de sobrietăți excesive, consideri că nimeni nu te poate egala în demnitate, autoritate morală și prestigiu profesional, întrucât toate acestea reclamă o maximă seriozitate. Devii grav, măreț, prețios și deloc dispus să cobori în lumea „mahalagiilor" sau periferizaților care își permit profanări prin umor și ironii ieftine. A râde sau a te bine dispune cu ei e un fel de lezmajestate, o cruntă ofensă adusă „suveranului" egou, care nu poate fi demn dacă nu e și sobru. Cu alte cuvinte, plăcerea de a fi demn, respectabil, de notorietate și mai ales de a fi destoinic furnizor de talent, e întreținută, la unii, printr-o viguroasă și patologică seriozitate. De fapt, această seriozitate maladivă e „ambalajul" unui caracter mediocru, inflexibil și indiferent la conjuncturi.
Seriosul de meserie are în cap o „hartă" bine conturată a comportamentului său pe care n-o updatează la context. Nu ține seama de „formele de relief" ale situaților care-i ies în cale, nu știe că „muntele" provocărilor se trece cu răbdarea și intuiția alpinistului care trebuie să caute cărări și trecători, uneori neexplorate, pentru a ajunge pe „pajiștile" sufletești ale semenilor. El știe una și bună: sub nici o formă nu trebuie să abdice de la demnitatea de sobru. Caracterul lui, și prin reflex însăși abordarea comportamentală, suferă de lipsă de ornamentație, de incapacitatea de a vedea detaliul care face diferența între cei din jur. Fiind îndrăgostit pătimaș de propria-i sobrietate, crede orbește în ea și nu suferă să iasă izbăvitor de sub cadrele rigide impuse de ea. În virtutea acestei insensibilități la contraste, el, „regalul" făptuitor al „serioaselor" regulamente și legi, nu poate înțelege că legea a fost făcută pentru om și nu omul pentru lege, și de aceea nicio lege nu poate acoperi prin reglementări complexitatea persoanei umane sau maniera ei de a trăi. Întotdeauna vor exista excepții de la lege, dar excepțiile pentru sobri sunt impardonabile. În plus, l-ar ajuta să știe că orice „personaj alcătuit numai din lumini, fără umbre, nu are plasticitate (n.n. expresivitate, voiciune), nu e viu. În viață e ca și în desen." (Lucian Blaga, Aforisme, Ed. Humanitas, 2008, p. 270) Contrastele se pun în evidență unele pe altele.
În acest demers explorator, ești provocat să cobori și în „prăpăstiile" neserioșilor, zeflemiștilor sau aroganților, dar nu cu atitudinea grozavă a expertului care, înainte de toate, cere seriozitate pentru a se simți stăpân pe situație. Acolo, în lumea mozaicurilor comportamentale, ca de altfel în orice împrejurare, dai dovadă de o inteligență neviciată și noblețe de caracter doar dacă ști să te iei în râs, dacă poți să-ți ironizezi reușitele sau dacă tu însuți accepți să devii obiect al umorului celorlalți. Asta și pentru că „glumind poți spune orice, chiar și adevărul." (Sigmund Freud), iar „omul cu simțul umorului vede lucruri pe care omul «serios» nu le vede, sau le vede oblu, neintuitiv, strâmt…Numai cei ce știu să ia în glumă ceea ce toată lumea ia în serios pot lua în serios ceea ce toată lumea ia în glumă. Omul cu umor are un alt dozaj cognitiv, un alt amplasament epistemologic." (Andrei Pleșu, Dialoguri de duminică. O introducere în categoriile vieții, Ed. Humanitas, 2015, p. 419)
Când îți dorești să atingi „piscurile" frumuseților interioare ale celorlalți, pe care unii poate nici nu bănuiesc că le au, trebuie să fi pregătit să „escaladezi" pe căi de cunoaștere, de cele mai multe ori, necartografiate, pe „versanții" unor caractere care de la poale păreau abordabili, dar de sus, când dai piept cu realitatea, primejdioși. Atunci, ca să poți să intri la sufletul cuiva, care e fără îndoială „piscul" cel mai frumos, evitând prăbușirea în neputință, trebuie să ai haz, sau acea bună dispoziție fără afectare, o voioșie capabilă să-i înveselească pe cei din jur, spulberând orice falsă și inutilă sobrietate. Aici și acum, nu câștigi accesul la ceilalți prin seriozități canonizate sau făcând caz de propria-ți decență. Doar bunătatea lipsită de ipocrizie, dar tangibilă și nedozată, apoi inteligenta renunțare la ispita de a te crede autoritate, prin simplul fapt că ești „conform cu legea",prospețimea unui zâmbet sincer, fără maliție, care aduce „zorii" unei prietenii, sau simțul umorului sănătos, fără tentații batjocoritoare - pot deschide sufletele înspre jocul cunoașterii reciproce și farmecul vieții. De altfel, „prezența umorului alungă făloșenia locvace (vorbăreață) sau crisparea melodramatică. Doar când nu te mai iei în serios, destinderea e posibilă și bucuria comuniunii sporește." (Mihai Neamțu, Vârstele iubirii. Cum transformăm întâmplarea în destin, Ed. Doxologia, 2016, p. 94)
Într-o bună zi, cineva, păstrându-și anonimatul, a lăsat posterității un mare adevăr: „Nu te poți îndrăgosti (n.n. împrieteni) de (cu) cineva cu care nu ai râs niciodată." Deci, voia bună, râsul sănătos, surâsul plin de înțelesuri, care, uneori, spune mai mult decât o mie de cuvinte, aprind și întrețin focul iubirii, iar „prin calambur, cuvintele exprimă tandrețea pe care mâinile o epuizează prea ușor."
(Mihai Neamțu, Vârstele iubirii. Cum transformăm întâmplarea în destin, Ed. Doxologia, 2016, p. 95)
Nu poți să nu remarci că, în mai toate cazurile, sobrietatea exagerată e soră bună cu prostia. Cum n-ar fi așa dacă și „prostia e o formă de inflexibilitate, indiferență la conjuncturi. Cu ea «nu se glumește». Prostul e «împietrit» în prostia lui. E mineralizat. E un bulgăre de mineral în viața noastră, și noi toți ne suntem nouă înșine, din când în când, niște minerale, niște piedici țepene, inconturnabile". Apoi, păstrând tandemul, și în lumea sobrilor cu vechime „…solemnitatea excesivă e o probă de prostie. Mă refer la genul de oameni care, să zic așa, stau tot timpul din profil, pozează în statui. Oamenii care nu sunt niciodată neserioși, care nu sunt niciodată, cum să spun, frivoli, oameni care se identifică, mereu, cu un rol: rolul celui instalat - festiv - în propria lui competență. Ăștia trebuie priviți cu oarecare neîncredere." (Andrei Pleșu, Dialoguri de duminică. O introducere în categoriile vieții, Ed. Humanitas, 2015, p. 44 și 39)
Dacă mi s-ar spune că seriozitatea sau sobrietatea de toate zilele sunt probe ale omului moral și credincios, nu m-aș lăsa convins. Mai degrabă naturalețea și omenia le-aș recomanda ca elemente identitare ale creștinului moral și binevoitor, care a înțeles că niciodată Hristos nu ne-a cerut sobrietăți inutile sau încruntări dubioase. Ba chiar ne-a invitat la un soi de bucurie și veselie aparte, pentru ceea ce suntem cu El - niște răscumpărați din iadul cotidian - și pentru ceea ce vom deveni cuprinzându-L noi și fiind cuprinși iubitor de El: fii ai Părintelui ceresc.
În spiritul celor scrise mai sus, se cuprinde și următoarea lecție de viață: „Un vânător de sălbăticiuni prin pustiu l-a văzut odată pe avva Antonie glumind cu frații. Bătrânul, dorind să-i dovedească aceluia că trebuie din când în când să lase de la dânsul (să se coboare la măsura) fraților, i-a zis: «Pune o săgeată în arcul tău și întinde!» El a făcut întocmai. Îi zice iar: «Întinde și mai mult!» Și a întins. Și încă o dată: «Întinde!» Atunci vânătorul spune: «Dacă întind peste măsură plesnește arcul!» Bătrânul răspunde: «Tot așa se întâmplă și cu lucrul lui Dumnezeu. Dacă ne întindem cu frații peste măsură, îndată se rup. Trebuie ca, din când în când, să lăsăm de la noi» Auzind acestea vânătorul s-a smerit și după ce a cules multe alte lucruri folositoare de la bătrân a plecat…" (Pateric sau Apoftegmele părinților din pustiu, Ed. Polirom, 2005, p. 45-46)
Firește, se înțelege de la sine, că n-are nici o justificare în peisajul mundan ironia seacă, batjocoritoare, arogantă sau umorul negru probator al răutății. Nu e de susținut și încurajat cauza niciuneia dintre aceste atitudini. Dar e destul loc pentru seninătăți vesele așezate pe chipuri de oameni cu bucuria în suflete. Într-adevăr, „acum nici nu trebuie înțeles că trebuie să fim tot timpul zglobii fără motiv, să afișăm o formă de voioșie iresponsabilă, să ne tot zbenguim… Seriozitatea, hărnicia, sobrietatea nu sunt în sine blamabile, dar dozajul e cel care decide, și adecvarea la împrejurări." (Andrei Pleșu, Dialoguri de duminică. O introducere în categoriile vieții, Ed. Humanitas, 2015, p. 44)
Așadar, dincolo de aceste aserțiuni, stă în picioare convingerea că sobrietatea poate fi binecuvântare și blestem, povară și virtute, iar voia bună, bucuria, zâmbetul și „dansul" existenței noastre sunt fascinante „autografe" ale lui Dumnezeu în Cartea de Onoare a Vieții fiecăruia.
