Fiecare reîntâlnire cu Reghinul are emoția recitirii în gând și trăire afectivă a vieții și operei lui Petru Maior, cel numit Apostolul Reghinului. Pregătind, la Casa de Cultură „George Enescu" din Reghin, în numele Fundației Culturale „Cezara", un spectacol al copilăriei, pe care, desigur, și aici, o căutăm într-un cuib de rândunică, îi deschid cărturarului cartea de învățătură, găsind atâtea căi de lumină în slovele ei...
***
Opera lui Petru Maior, acum când proliferează pseudo-disciplinele, controlate de elite malefice, cum argumentează acad. Ioan Aurel Pop în discursul Meseria de istoric la începutul mileniului al treilea, susținut la prima ediție a Congresului Național al Istoricilor Români, se cere a fi întâmpinată prin noi lecturi. Construcția exegetică nu-și va găsi reverbul potrivit doar prin repetarea elementelor bibliografice consacrate sau printr-o reordonare a lor, ci prin interpretarea, și din alte unghiuri (opera e aceeași, lectorul este mereu altul și altfel) a textului propriu-zis, a învelișurilor sale. Bunăoară, noua lectură a Istoriei pentru începutul românilor în Dachia poate pleda și în favoarea scriitorului Petru Maior. Talentul polemic în disputele cu „voitorii de rău", cei cărora nu le place „ca românii cei ce sunt astăzi aici în Dachia cea vechie să fie prăsilă din romani" e consubstanțial talentului literar. Controversa cu Sulzer, Eder și Engel se exprimă în argumente logice, analogii și raționamente, dar și în argumente psihologice, într-un crescendo al trăirilor interioare, al interogațiilor afective: „Și cine e atâta nesimțitoriu, carele să nu știe că tuturor oamenilor atâta le ieste dulce și vrută patria întru care sunt născuți și crescuți și unde oasele părinților și a moșilor lor celor răposați odihnesc." Împotriva defăimătorilor și a nălucirilor, verbul lui Petru Maior e drastic, devenind replică virulentă. Teoriei lui Engel, care susținea că românii sunt robii luați de bulgari la cucerirea Adrianopolului și aduși în nordul Dunării în 813, îi răspunde cu ironie: „apă cu ciuru cară dumnealui Engel" și „dovedele lui Engel se răsipesc în vânt".
Polemistul îi sporește cuvântului sugestivitatea și vigurozitatea stilistică. „Strâmba" părere a lui Sulzer (fabula lui Sulzer) e a unui om dominat de ambiții, „ocărâtoriu", căci „om era de prejudecăți cuprins și apăsat și fără putere de spre adeverirea celor ce ș-au băgat o dată în cap și spre a-și răsfuga patima sa".
Noua lectură întregește opinia critică a Mariei Protase, autoarea unei impresionante monogafii în care Istoria pentru începutul românilor în Dachia apare ca întâiul eseu de sinteză istorică: „Spre deosebire de istoriile lui Șincai și Micu, în opera sa nu se povestește, ci se expune, se pledează. Fiecare pagină aparține analistului și polemistului (...) Geniul autorului constă în axarea discursului pe o tematică unică, a cărei urmărire permite descifrarea unui sens în succesiunea evenimentelor, un sens al devenirii."
Prin noua lectură, se descoperă, așadar, și altfel opera, întreținând un continuu al nuanțelor. Pasaje din Istoria pentru începutul românilor în Dachia ies la scenă deschisă prin tonurile metaforice malițioase. Detractorii românilor „pânză de păianjen țes, orbind în mijlocul luminei cei de amiazăzi". Lipsa de logică în formulările lui Engel e asociată reflecției: „bastonul stă în ungheț, așadară plouă afară". Textul propriu-zis cuprins în exercițiul noii lecturii amplifică, prin noutate, tărâmul exegetic. Istoria pentru începutul românilor în Dachia devine nu doar o manifestare singulară în istoriografie, ci și în literatura română.
Așezarea într-o nouă lectură a Istoriei pentru începutul românilor în Dachia, a Propovedaniilor, a lucrării Prediche sau învățături la toate duminicile și sărbătorile anului, alăturând Istoria besericei românilor atât a cestor dincoace, precum și a celor dincolo de Dunăre, Răspunsul la Cârtire care s-au dat asupra persoanei lui Petru Maior, autorul istoriei ceii pentru începutul românilor în Dachia, Orthographia romana sive latino-valachica, una cum clavi qua penetralia originationis vocum reserantur, cu anexa Dialog pentru începutul limbei română între nepot și unchi, lucrările care au apărut după moartea lui Petru Maior, Procanon și Protopopadichia, traducerile, între acestea Întâmplările lui Telemah fiiului lui Ulise (Odisseus), argumentează rigurozitatea construcției operei, dinamismul ei ideatic, expresivitatea și forța interpretativă venind din „mintea superioară" a cărturarului.
