Alături de sărbătorirea anului nou iranian, NOWRUZ, temă principală a operelor unor mari scriitori iranieni, ultima zi de miercuri din an (se-șambe), caracterizată de cultul focului, MUHARAMUL este cea mai sfântă lună a iranienilor. Aura sa evocă culoarea și tainele Orientului, într-o lumină proprie și inimitabilă a șiiților, fiind una dintre numeroasele practici tradiționale șiite, majoritatea lor având legătură cu mărturiile lui Ali și Husein. Muharamul culminează cu comemorarea vieții celui de-al treilea Imam Husein, fiul lui Ali și nepotul lui Muhammad.
Procesiunea de muharam e ziua în care am fost martor la cea mai intensă și sângeroasă manifestare religioasă pe care am văzut-o vreodată. În această zi e mare doliu în Iran, a șasea zi din perioada sfântă în care șiiții comemorează martirajul lui Hussein. Acțiunea se desfășoară în fiecare an în partea de nord a Shirazului, o zonă mai liniștită, în care traficul și aglomerația străzilor este mai puțin intensă.
Asist de pe trotuar la procesiune împreună cu un amic, Ahmar, cunoscut în aceeași zi la restaurantul „Baba Kuhy", unde serveam masa (pui fript cu ardei iuți și roșii), amic care prin discuții mi s-a oferit imediat să-mi fie ghid, cronicar și translator la această electrizantă, năucitoare și halucinantă procesiune, despre care amicul meu îmi spune: „Să știi că nu mergem la rugăciuni, muharamul nu e o rugăciune așa cum se întâmplă de ramadan, e o jelanie, o comemorare". Urcăm împreună într-un taxi, într-un trafic infernal și fără reguli de circulație, ajungem în fața unei coloane nesfârșite de mașini și oameni care înaintează încet. În față sunt copiii, tobele și bărbații, în spate femeile în chador, toți în negru. Bannere negre sunt întinse pe deasupra străzilor și inscripționate cu unduirile de un verde intens ale caracterelor farsi. Toate spun povestea martirajului Imamului Husein. Versuri cântate curg din mai multe portavoci montate pe mașini de tot felul, învăluite de o mulțime fără sfârșit și într-un teribil vacarm.
Aflați pe trotuar, prietenul meu de ocazie îmi atrage atenția: „Ai grijă cum te porți și cum reacționezi, să nu râzi și să te abții de la gesturi și cuvinte dezaprobatoare. Riscăm să fim linșați de această mulțime complet necontrolată în transă. Trebuie să înțelegi că tot ce se întâmplă e un act de iubire pentru Husein. Îl iubești pe Husein așa cum ne iubește și el pe noi, până la moarte. Și tocmai de aceea plângem pentru Husein."
În față o voce baritonală începe să cânte. Bașii acestei voci, trec direct din mulțimea de boxe instalate peste tot direct în oasele mele. Toți bărbații și-au lăsat capul în palme și încep să plângă, plânsetul se răspândește peste mulțimea de oameni adunați, devenind vaiet și apoi bocete, toți cei prezenți sunt plini de lacrimi. O mulțime de capete se lovesc cu palmele peste țestele goale, plâng și urlă. Simt că aproape devin și eu parte din mulțime. Sunt singurul din mijlocul mulțimii care nu plânge. Meditam și mă minunam (…) Fiecărui musulman care a vărsat lacrimi pentru uciderea lui Husein, Dumnezeu îi va face loc în camerele înalte ale paradisului. Apoi văd cum într-un ritm tribal, cât mai rapid, cât mai lent, mulțimea începe să se lovească cu palmele în piept creând un zgomot profund și înfricoșător, unii se autoflagelează cu lanțuri peste busturile lor goale, până la sânge.
Se face întuneric, mulțimea acum urlă de durere „Ya Husein, Ya Husein!!". Din mijlocul mulțimii, un tip, singurul îmbrăcat în alb, îți aplică loviturile, sare hipnotic și urlă contra timp „Ya Husaaayn!", iar un slăbănog din imediata mea apropiere sare cu brațele ridicate spre cer, de unde, uneori, o palmă i se prăvălește puternic pe obraz, e palma lui, zeci de lovituri aplicate cu pumnul în piept. Într-un târziu, uimirea mea inițială s-a dus, la fel și curiozitatea, dar a rămas respectul învecinat cu o teamă stranie. Câtă energie în această mulțime cu o mare de capete hrănită cu emoție, e vie, vie și tare precum tobele toracice lovite într-un ritm rapid, vreme de câteva ore. Niciunul nu e deprimat. Acesta nu e un simplu plânset. Căci cea mai senină senzație pe care am simțit-o vreodată e o uimitoare jelanie, după care, la sfârșit, unii dirijează mulțimea, alții împart ceaiul, spală paharele și servesc prăjiturile sfinte. La plecare ghidul meu de ocazie mă întreabă ce am simțit. Îi răspund politicos și înlocuiesc cuvintele „teamă" și „frică", cu invidie pentru niște oameni care au o credință atât de
puternică!! La sfârșit, însoțitorul, translatorul și prietenul meu de o zi mă salută cu mulțumire și un exces de politețe „Salam aleykum", mister Phiters. La rândul meu îi răspund, cu recunoștință, mulțuire și stimă „MUCEA KERAM AGA", „HODAAFES"! („Mulțumesc mult, domnule" și „LA REVEDERE")
(Va urma)
