România este țara paradoxurilor. Ea pare asemenea unui supermarket plin cu de toate, în care găsești orice în afară de ceea ce cauți. Cu alte cuvinte, în România întâlnești bogății și frumuseți cu nemiluita: câmpii mănoase, dealuri roditoare, munți semeți acoperiți încă de ceva păduri. Subsolul, de asemenea, ne este presărat cu tot ce poate exista pe fața pământului: de la sare și cărbuni, la aur și metale rare, iar peisajele sunt mirifice. Judecând după dotările de la natură ar trebui să fim nația cea mai fericită a Europei, întrucât, cu resursele proprii ne-am descurca fără probleme. Din păcate, cu toate aceste minunății și avantaje pe care le avem ca pe un dar, nu ne putem descurca. Din binomul aceasta al prosperității (prosperitate pe care noi nu o avem), adică omul în relația cu materia, ca și condiție necesară și indispensabilă, lipsește acel om care sfințește locul. Omul, nu ca individ pur și simplu, ci în calitatea sa de creator, transformator și modelator a ceea ce îi este pus la îndemână, dar care, în cazul nostru, refuză să se ridice la nivelul percepției sale de sfințitor al locului, complăcându-se mai degrabă în varianta mai puțin onorantă a lăsatului lucrurilor să se desfășoare la voia întâmplării.
Cu această filozofie de viață, picurată parcă în sângele nostru, de nu știm cine și nu știm când, cantonați deci în obișnuința mediocrității de a face lucrurile de mântuială, sau doar pe jumătate, nu putem ajunge niciodată la ceea ce ar trebui să fim în realitate, după bogata zestre de resurse amintite. Adică la performanța de a ne asimila în eu-l nostru varianta existențială atât de dorită, cândva chiar prezidențial, dar acum uitată, a lucrului bine făcut pentru ca, într-adevăr să putem vorbi de o „Românie a lucrului bine făcut". Deși japonezii se află la peste 10.000 km distanță de noi, și cunoscându-le lipsa aproape totală de resurse minerale, ne putem întreba ce ar fi făcut acești oameni din România dacă ar fi avut pe mână ceea ce avem noi, și cum ne-am fi descurcat noi, românii, pe un teritoriu ca al lor? Compararea acestor două situații scoate în evidență faptul că nu bogăția naturală în sinea ei este cea care dă civilizație, bunăstare și prosperitate, ci omul cu calitățile sale este factorul determinant al propășirii. În consecință, japonezii au de toate, și autostrăzi, și tehnică de ultimă oră, și nivel de trai, și bani, iar noi ne târâm în coada Europei, pentru că nu avem aproape nimic.
În ultima perioadă s-a făcut mult tam-tam pe marginea creșterii economice, de 5,7 la sută și care, cică, ne-ar plasa pe primul loc în Europa din acest punct de vedere, iar cei care astăzi ne guvernează nu-și mai încap în piele de mândri. Este un lucru demn de laudă, numai că un singur procent de creștere dintr-o țară cu economie dezvoltată, bine structurată și cu multă chibzuială în administrarea banilor produși, poate însemna mult mai mult decât obținem noi cu cele 5,7 procente. Apoi, această creștere economică nu este chiar așa de economică. Ea are hibele ei structurale și, cel mai grav lucru, pare că nu se regăsește în dezvoltarea țării și nici în pulsul vieții. Spuneam că această creștere nu este chiar în regulă pentru că ea se bucură de un dinamism puternic doar în zona consumului. Un consum determinat în parte de recentele îmbunătățiri salariale, dar în mod radical de miliardele de euro pe care cei plecați la muncă în străinătate le trimit constant familiilor aflate în țară, pentru a-și putea asigura existența mizeră. A avea creștere economică înseamnă a avea și dezvoltare economică și nu în ultimul rând a avea bani pentru toate cele trebuincioase: pentru investiții, educație sănătate, cultură, turism, pentru echilibrări structurale și evident și pentru salarii mai mari.
Suntem parcă țara lui „N-avem bani!", așa cum bine remarca în cartea sa „Banii României" cunoscutul economist, prof. univ. dr. Mircea Coșea. Așadar, unde sunt banii românilor sau ai României? Pentru că de lipsa lor se vorbește de foarte multă vreme, încă din decembrie 1989. Mai întâi, de cei rămași de pe vremea lui Ceaușescu. Apoi, de cei produși ulterior, pentru că ceva tot s-a mai adunat în țara asta. Dacă nu atât prin producție, prin vânzarea și înstrăinarea activelor, a fabricilor și uzinelor, a pădurilor și terenurilor.
Consultând statisticile generale ale Uniunii Europene aflăm că România este prima la corupție. Fenomenul are mare legătură cu banii României. Pe canalele ei se sifonează miliarde și miliarde de lei, fie direct din activitatea economică, fie din bugetul țării. Bani care, cu toate condamnările de ecou care au loc, nu sunt recuperați, și deci nu mai revin în circuitul lor firesc pentru binele general. Corupția, care este națională, dar și transnațională, dijmuiește o bună parte din banii pe care ar trebui să-i avem. Ca și cum lucrul acesta n-ar fi suficient, ne trezim apoi că suntem restanțieri de tot la colectarea taxelor și impozitelor și în primul rând la TVA, mai ales, de la case mai mari, adică de la cei avuți.
Ca urmare, România are cel mai mic grad de colectare a taxelor din UE și care reprezintă sub 28 la sută din PIB. Media UE este de peste 42,2 la sută, iar în cazul Suediei - 55,7 la sută, al Danemarcei - 55,4 la sută și al Finlandei - 53,2 la sută. Nu întâmplător aceste țări sunt și cele mai bine puse la punct din cadrul UE. Dacă în România nivelul de colectare al taxelor și impozitelor este de 75-80 la sută, în Spania procentul este de 90 la sută. În goana după banii care ni se scurg printre degete și pentru a acoperi foamea de ei, guvernanții noștri greșesc și în modul de concepere a politicii fiscale. Așa de pildă, ori de câte ori se simte lipsa banilor în visteria țării, în loc să se impulsioneze colectarea acestora din zonele necălcate, se trece la noi măsuri de impozitare. Un adevărat paradox pentru că, cu cât povara fiscală este mai mare asupra celor obișnuiți să-și plătească dările, cu atât onorarea lor devine mai greoaie, stimulându-se astfel evaziunea fiscală. Deviza unei bune administrații financiare trebuie să fie: „Nu impozitați mai mult, ci colectați mai mult!"
Așadar, din aceste motive, dar și din altele, România are cel mai mic buget din UE, ocupând, cu 32,1 la sută din PIB, ultimul loc la veniturile totale ale Bugetului de Stat. A nu se înțelege însă că n-ar fi suficienți bani în țară. Ei sunt, dar nu acolo unde trebuie și de unde se comandă și se alimentează dezvoltarea. Pentru că, dacă privim puțin în jur vedem la unii indivizi, și nu puțini la număr, cu ceva poziții mai mari sau mai mici în stat, bunăstare cu carul, viață de nababi, până la desfrâu, agoniseli care bat la ochi, dar pe care nu le vede nimeni, ele având la bază tocmai statutul de bugetar și salariul mic pe care toată lumea îl reclamă. Aceasta, ca să nu mai vorbim de vilele de lux și conturile grase ale unora, atât din țară, cât și din străinătate. În plus, să nu uităm și celălalt aspect. Bugetul este al statului, iar statul pare a fi cel mai prost gospodar. Nu numai la noi, ci pretutindeni, dar ai noștri întrec orice măsură. Așadar meteahnă după meteahnă. Oare câte săli și terenuri de sport, bazine de înot, școli, alte construcții edilitar gospodărești, canalizări, aducțiuni de apă nu s-au făcut degeaba, ca hatâruri ale unor așa-ziși demnitari, sau capricii ale unor parlamentari? Toate acestea, din moment ce sunt nefuncționale sunt și inutile, și ca atare doar bani cheltuiți cu nemiluita? Iată un alt motiv deloc de neglijat, pentru care țara nu are bani. Nu are bani nici pentru obiective economice, care să producă bunuri, servicii și valori, dar nici pentru șosele și autostrăzi, pentru educație, cultură și sănătate.
Acest mod atitudinal și proasta guvernare clasa politică românească le practică de mai bine de un sfert de veac. Pentru că ele ne-au adus unde suntem, nu mai putem continua mersul nostru, pentru că el este involutiv. Calea greșită se cere nu numai asumată (noi vorbim de acest lucru de foarte mulți ani), ci și părăsită. Societatea românească, în zona de conducere și de organizare se cere complet resetată. Aceasta ar însemna punct și de la capăt. Oare cine își poate asuma o asemenea misiune? Pentru că ceea ce se încearcă acum pare prea puțin și nu tocmai ce ar trebui să fie.
