Înălțarea Domnului, Ziua Eroilor

La 40 de zile de la Înviere, este prăznuită Înălțarea Domnului, consacrată și ca Zi a Eroilor. În această zi, se schimbă salutul „Hristos a Înviat!", folosit timp de șase săptămâni de creștini, cu „Hristos s-a Înălțat!", la care se răspunde: „Adevărat s-a înălțat!".

Înălțarea Domnului la Ceruri se produce în fața ucenicilor Săi, după ce Iisus stă cu ei la masă. Așa cum Patimile și Învierea au drept prolog Cina cea de Taină, la fel și Înălțarea este precedată de un prânz la care Iisus gustă puțin pește fript și miere. Alimente profetice pentru viitoarea misiune a apostolilor: peștele avea să devină semnul tainic de recunoaștere al creștinilor (IHTIS - pește în limba greacă, este și acronimul Mântuitorului, adică Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul); iar mierea este un simbol al „stupului" Bisericii, care va apărea odată cu pogorârea Duhului Sfânt peste apostoli, al „dulceții" graiului pe care ei, niște oameni simpli, fără carte, au căpătat-o atunci în mod miraculos, și care a făcut ca, în numai câteva zeci de ani, întregul bazin al Mediteranei să devină creștin.

După ce îi anunță încă o dată că, ajuns la Tatăl Său, Îl va ruga să trimită asupra lor Duhul Sfânt care le va da putere să propovăduiască, Iisus îi ia pe apostoli cu el și iese din Ierusalim, spre Betania, pe dealurile care înconjurau Cetatea. Aici, „ridicându-Și mâinile, i-a binecuvântat. Și pe când îi binecuvânta, s-a despărțit de ei și s-a înălțat la cer." (Luca 24, 50-51)

Înălțarea Domnului este ultimul episod din trecerea pământească a lui Iisus și încheierea misiunii pentru care s-a întrupat. Omul, prin păcatul primordial, s-a îndepărtat de Dumnezeu. Ca urmare, firea omenească (atât suflet cât și trup) s-a degradat. Păcatul s-a transmis tuturor oamenilor ca o boală genetică, soldată inevitabil cu Moartea veșnică. Alegând de bunăvoie să părăsească Raiul, Omul a ales implicit destinația opusă: Iadul. Pentru a-și mântui creația, Dumnezeu s-a făcut Om și a murit, coborând până în adâncurile Răului, pentru a vindeca firea Omului de moarte. Înviind și apoi înălțându-se la Ceruri, Hristos reașază Omul, cu suflet și trup, din nou alături de Dumnezeu, de unde plecase.

La noi, la români, sărbătoarea Înălțării Domnului se trăiește cu toată evlavia și cumsecădenia, deoarece în această zi ne cinstim și eroii: ostașii și luptătorii români din toate timpurile, din toate locurile, jertfiți pe câmpurile de luptă, în lagăre, în închisori, pentru apărarea patriei, a credinței strămoșești, pentru întregirea neamului, libertatea și demnitatea poporului român. De ce a rânduit Biserica această împreună serbare? În ce constă legătura dintre Înălțarea Domnului cu trupul la Cer și eroii români? Este lesne de stabilit o relație duhovnicească, fiindcă nouă, românilor, ni s-a rânduit să ne ridicăm, să ne înălțăm ca neam prin jertfă, cunoscând în existența bimilenară nenumărate răstigniri, dar și minunate învieri. Nu cred că era mai potrivită cinstirea eroilor români decât în ziua Înălțării, arătând astfel că, prin sângele lor, noi am ținut mereu fruntea sus, nelăsându-ne umiliți de tăvălugul istoriei.

Vorbind de cinstirea eroilor, ne punem întrebarea: oare pe câți dintre conaționali îi interesează, în realitate, așa ceva? Uităm prea ușor că dacă unui popor îi slăbește puterea de a-și iubi și de a-și respecta valorile, el se află în declin. Când viața lui se macină din pricina rătăcirilor, a indiferentismului religios, a luptelor fratricide pentru putere, când își uită credința strămoșească și istoria, atunci patria se stinge. Cerul țării pare, ce-i drept, același, pământul arată la fel de roditor, râurile repezi cu ape cristaline curg, așijderea, grăbite către Marea cea Mare; așezările omenești rămân la locurile lor, încremenite între veacuri, dar sufletul neamului parcă se spulberă. Fără acesta, amintirile sfinte se șterg, peste tradițiile multiseculare se așterne uitarea, iar sub ochii noștri nu rămâne decât cadavrul unui popor, alături de mormântul unei patrii. Vasăzică suntem chemați să ne cinstim eroii nației. În toate bisericile din cuprinsul țării și peste hotare se fac slujbe de pomenire, ba chiar și prin piațete, pe la monumentele istorice, apoi se depun coroane de flori, rostindu-se cuvinte elogioase. Să precizăm că Sfânta noastră Biserică a rânduit pomenirea lor nu doar în astfel de momente solemne, ci în fiecare zi în cadrul dumnezeieștii Liturghii, când preotul, la ieșirea cu cinstitele daruri, spune: „pe eroii români din toate timpurile și din toate locurile, care s-au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre și în închisori pentru apărarea patriei și a credinței strămoșești, pentru întregirea neamului, libertatea și demnitatea poporului român, să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăția Sa". Ce bine ar fi dacă am învăța de la Biserica dreptmăritoare, „maica spirituală a poporului român", să ne amintim zilnic de ei, rugându-ne Domnului pentru sufletele lor! Dar, e suficient numai atât? Parcă e prea puțin pentru sacrificiul lor. S-ar cădea să împletim neuitarea cu truda fiecăruia dintre noi de a le imita, pe cât posibil, jertfa și dragostea pentru țară, pentru idealul sfânt al unității și demnității noastre ca neam.

 

Lasă un comentariu