Dăruiți, întru totul, Patriei Române, la 26 mai 2017, absolvenții fostului Liceu „Alexandru Papiu Ilarian" (azi Colegiul Național cu același nume), fiu al Unirii celei Mari, din 1 Decembrie 1918, ne-am întâlnit, într-o emoționantă revedere, după 60 de ani. Momente de întoarceri în gând. Întoarceri în memorie. Momente de melancolie. Dar și de bucurie, să pășești acel prag trecut de regele Ferdinand-Întregitorul, de Miron Cristea, primul Patriarh al României Mari, de academicienii Ștefan Pascu și David Prodan, de Bogdan Duică, Vasile Netea, Grigore Vieru, pentru a ne opri doar la câteva mari personalități ale vremii.
Am pășit pragul Papiului, după 60 de ani de la absolvire, cu gândul la acei înaintemergători, ai noștri profesori, acei „apostoli sfinți ai nației", cum le spunea dascălilor marele istoric Nicolae Iorga. Acei mari dascăli ai noștri, care, cu elocvență, cu devoțiunea profesiei, cu un înalt crez, din chemarea lor zilnică au făcut o sfântă datorie, acei directori și profesori, precum Petre Hetcou, Nicolae Sulică, Ioan Bozdog, Grigore Ciortea, Dumitru Mărtinaș, Ion Chinezu, Teodor Jovmir, Alexandru Nedelcu, Ion Lupșa, Bazil Ciacoi, Gheorghe Pop, Eugenia Ciacoi, Florin Dobre, Corina Târnăveanu, Petru Simon, doamna Simovici. O parte din acea „generație care a tras cu pușca", a celui de-Al Doilea Război Mondial, dascăli care au trudit cu înălțare și dăruire românească, pentru ca să nu se risipească ființa Neamului. Oameni mari și învățați, care știau să sădească în mintea noastră, a celor încă niște copii, dragostea de carte, setea de învățătură, iubirea de țară, de pământ românesc și de oameni. Dar, mai ales, să fim acei cetățeni adevărați, loiali, bine pregătiți, ai României de mâine! Viitorul unei țări.
Noi, cei încă rămași sub veghea Domnului, cei care, de 60 de ani, ținem la faima liceului nostru, chemați să ducem mai departe „spiritul Papiului", foști fii de țărani, de muncitori, de intelectuali, strâmtorați materialicește, „în sărăcia noastră plină de suflet", să ne amintim, mereu, de cei plecați „în lumea Celui Nepătruns", folosind un vers al lui Nichifor Crainic, în împărăția de lumini a Părintelui Îndurărilor.
Papiul, această școală mureșeană și națională de elită, a dat profesori, ingineri, medici, muzicieni, economiști, ofițeri, ziariști, oameni de nădejde, azi pensionari, oameni, buni români, care au clădit și înălțat, până în decembrie 1989, o Românie prosperă, pe care acum o demolează, de 27 de ani, toți guvernanții, nechemații ăștia habarniști.
Acestea sunt emoționante rânduri închinate amintirii dascălilor noștri, unii prea devreme chemați la Domnul. Dar, mai ales, rânduri închinate colegilor, la cei 60 de ani, de la absolvirea Papiului. Noi, cei care, pe vremea aceea știam și versurile Înaltului Domn al Poeziei și al Limbii Românești - Mihai Eminescu: „Iar noi locului ne ținem, / Cum am fost, așa rămânem!", aici, în a noastră, pe veci Transilvanie românească, luptători ca „limba română aici să fie, pe veci, stăpână", ca nu cumva, într-o zi, care numai bună nu va mai fi, „harta limbii române să fie mai mică decât harta României", în fața mai multor bombe cu explozie întârziată, într-o Insulă a Șerpilor din inimă de Românie! Știam bine, chiar dacă eram elevii de atunci, că limba română nu se negociază!
O generație de elevi sârguincioși, care n-au uitat că sunt români, de undeva, de departe, parcă, auzind venind spre noi versurile poetului Ioan Nenițescu: „Acolo este țara mea / Și neamul meu cel românesc, / Acolo eu să mor aș vrea, / Acolo vreau eu să trăiesc." O generație, o promoție de papiiști care știau ce-i patriotismul, naționalismul și toleranța românească, sub lumina Școlii Ardelene, aici, în Ardealul, în leagănul nostru, al ivirii unui popor, leagănul de la Sarmizegetusa Regia!
Învingători prin rațiune și logică, în fața infirmității gândirii unor minoritari, noi, colegii papiiști, știam bine că grija față de cultură, de carte, de învățătură este echivalentă cu apărarea frontierelor de stat ale României. Cu acel atât de necesar respect pentru valorile care au urcat, în acele vremuri, Golgota din Transilvania, atunci, prin luminile cetății, auzeam și limbile clopotelor de alarmă. Erau vremile tăcerii, în toate privințele, într-o Regiune Autonomă Maghiară. Unii dintre noi cunoșteam drama Ardealului, din acea zi de 30 august 1940, a Diktatului de la Viena, din povestirile bunicilor și ale unor părinți, spuse la ore târzii, prin satele noastre. Dar cei care știau tăceau. Nu se spunea, oare, că tăcerea-i de aur?! „Mașina neagră", din acele dricuri de noapte, nu alegea că-i vorba de elevi sau de niște bătrâni! Trăiam sub amenințările „obsedantului deceniu", sub cizma roșie a Kremlinului!
Celor care azi, în anul 2017, doresc distrugerea și izolarea României, le amintim toate acestea, noi, cei care, cu 60 de ani în urmă, eram absolvenții Papiului.
Noi, „generația epuizată", cum unii tineri ne iau peste picior, deși, față de ei, am făcut enorm de mult pentru înălțarea, pentru propășirea acestei Românii, noi, cei care, din acea datorie sfântă pentru patrie și adevăr, ne-am făurit un crez, amintindu-ne și de acea atât de necesară întoarcere la izvoare, la acest sfârșit de lună mai, „când rozele-nfloresc" macedonskian. Dorită întoarcere în visatele calești de aur ale timpului trecut, promițându-ne, sub privirea îngăduitoare a Părintelui Îndurărilor, să ne întâlnim, sănătoși, și la cei 70 de ani de la absolvire.
Venim și cu acea lecție de învățătură a unui bătrân persan. Un tânăr, trecând pe lângă el și văzându-l cu cât drag se ocupă, dându-i apă, de un mic smochin, i-a zis: „Zadarnic ai tu grijă de el, pentru că nu vei mai ajunge să mănânci din roadele lui! Ești prea bătrân!". Bătrânul persan, om înțelept, l-a ascultat, a cugetat, o clipă, apoi a răspuns: „Eu nu voi apuca, dar cei care vor veni după mine, vor mânca din rodul lui!".
Și noi, cei care, la 26 mai 2017, ne-am întâlnit după cei 60 de ani trecuți de la absolvire, am lăsat, în urma noastră, acel rod al trudei, pentru urmași. Am lăsat o Românie de care, ei, tinerii, să aibă grijă! Ce bine ar fi!
