Un anotimp de aduceri aminte

Distribuie pe:

Povestirile pădurarului Ilie, „o carte închinată tatălui meu" (afirmă autoarea), este o carte cu povestiri pentru copii pitici și voinici. Atingem o vârstă de trezvie când, de-abia atunci, spunem „dragi mi-erau tata și mama, frații și surorile și băieții satului, tovarășii mei de copilărie, [...] zile frumoase de sărbători, [...] dumbrăvile și luncile umbroase, țarinele cu holdele, câmpul cu florile și mândrele dealuri, de după care îmi zâmbeau zorile, în zburdalnica vârstă a tinereții! Asemenea, dragi mi-erau șezătorile, clăcile, horile și toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare însuflețire." Este vârsta pe care Lucreția Bogdan-Ința o folosește pentru a ne răsfăța, la „masa cuvintelor", cu imagini ale copiăriei, ale ludicului, cu inocența jovială, trecându-ne pragul în Lumea frumosului născocit, înțeles ca un posibil și ireversibil real. În acest Imperiu al ne-liniștilor copilăriei, autoarea construiește povestioare, „una și una", pentru cei mici și cei mari.

Povestirile Lucreției Bogdan - Ința trec pragul folclorului popular, chiar dacă titlul pare a conduce către un asemenea raționament; povestirile sunt amprentate de un postmodernism, cu ușoare irizări ale implicării divinului, cerute imperios și de prenumele Ilie, a pădurarului Ilie; pentru homo religious, prenumele și ocupația străbună sunt poarta de percepție a unor noțiuni de gândire critică. Prin dubla determinare a cititorului, metodă pentru care optează autoarea, și care ține de filozofia idealistă, se realizează pe de o parte co-participarea actantului în conceptul de personaj, iar pe de altă parte în cel de stare, când abstracția se detașează și rămâne acel ceva care persistă în psihologia cititorului, Personajul, și ceva ce se schimbă neîncetat, Starea. Astfel regulile jocului/ rolului sunt cât se poate de clare, Starea și Persoana-eul devin colaborative: cu toată persistența Persoanei, Starea se schimbă, și cu toate schimbările Stării, Persoana persistă, rămâne. În povestirile pădurarului Ilie, se ating toate stările, de la repaos la activitate, de la emoție la concentrare, de la concordanță la contradicție. Avantajul constă în faptul că ei, cititorii, sunt mereu noi, și noi, am fost nemijlocit ei, astfel încât autoarea povestirilor, și mai înainte tatăl, pădurarul Ilie, ramân, și neîndoios se instiuie instanța literarului și literatului, fondată pe ideea de ființă și ființare absolută în ea însăși, adică libertatea de înțelegere și acțiune. Jocul de cuvinte, dincolo de limitele liricului, exercițiu cu care scriitoarea este deprinsă, de data aceasta reușește să re-aducă în atenția cititorilor, indiferent de vârstă, valorile morale păstrătoare de adânci izvoare de credință și înțelepciune, motiv de a re-memora trăiri ale copilăriei. Tehnica ludicului, aplicată în înțelegerea faptelor de cultură și educație, reamintind de notabilele încercări platoniciene ori schilleriene, dă un statut privilegiat „scaunului povestitorului" care animă, în jocul de rol, gândirea auditorilor ori a lectorilor.

Povestirile pădurarului Ilie devin adevărate lecții de viață și nu numai, reiterează stări ale eroilor din bazmele populare, Albinuța cu nume de zână, Bălan, căluțul cu dor de părinți, (posibil o ușoară analogie cu calul bălan din Amintiri din copilărie), întâlniri cu personaje de povești nemuritoare însă, după cum se va observa, există și o trecere de la personaje de fabulă la personaje preistorice, Dragonul păpușar, Căsuța care și-a acoperit geamurile (aici, se poate, o interferență cu Alice în Țara Minunilor ori Dorothy din Vrăjitorul din Oz); desigur, nu lipsesc povestiri cu filon proverbial, Voia și Nevoia; e prezent și studiul de caz, unde sunt apelați copiii prezentului, Puștiul cu tableta; și, autoarea revine asupra timpului contemporan, cu lecțiile de educație civică, Povestea copacilor tăiați, Povestea vulpii demnitare, Povestea copilăriei mele. Se constată ciclicitatea povestirilor, precum la poeții ciclici, oarecum; de altfel, vocația de poet a Lucreției Bogdan-Ința se resimte pregnant în mai toate finalurile povestirilor, povestiri care-și ating ținta educațională: „- Ce bine, ce bine, vacanța e cu mine! striga fiecare elev cu veselie. De vizitați stupina, găsiți-o pe Lorina!" sau „Copiii au luat o dronă și au programat-o să îl caute pe căluț în pădurea întunecată. După trei zile și trei nopți de căutări l-au găsit... Și de atunci s-a întors la prietenii lui adevărați, liniștit că își poartă părinții în suflet și în propria înfățișare."

Cartea cu povestirile pădurarului Ilie se poate constitui într-o lectură de învățături, date de părinți copiilor, pe care să le păstreze și de care să-și aducă aminte în mersul Lumii, pentru a fi mai mult decât câștigători - Biruitori. Lucreția Bogdan-Ința construiește, prin metafora deschisă, impresiunea la nivel de memorie ca anotimp de aduceri aminte.

Lasă un comentariu