Ghenatz! Adică... „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte"!...

Dumbrăveni, județul Sibiu, sâmbătă, 27 mai, ora 15.30. Nici nu am coborât bine din mașină, că a început urgia. A plouat parcă în dușmănie, cu o scurtă pauză, care mi-a îngăduit, totuși, să vizitez, în fugă, monumentala Biserică Armenească. Voi vorbi în alt context despre acest simbol al jertfei, tenacității și energiei unui popor frumos și demn. Fusesem invitată să mă întâlnesc aici cu comunitatea armeană, susținând o comunicare, dar și pentru a mă bucura de marea muzică, în compania pianistului Horia Mihail.

Parcă pentru a alunga frigul ce se instaurase brusc, odată cu ploaia vijelioasă de afară, o splendidă expoziție de pictură a artistului Ion Constantinescu, din Biertan, ne-a luminat și încălzit sufletele în holul Casei de Cultură...

Turneul „Pianul Călător", ediția a VII-a, a început anul acesta în 5 aprilie, programat fiind, inițial, până în 4 mai 2017, în 14 localități din țară și din Basarabia, la Chișinău, dar s-a încheiat cu recitalul de la Dumbrăveni, din data de 27 mai. Și acest pian pe care Horia Mihail a cântat, în final, în sala Casei de Cultură - instrumentul său personal, pe care a studiat în copilărie și în adolescență - a rămas în folosința locuitorilor orașului, donat fiind de acesta și de mama sa. Recitalul artistului a fost prefațat de debutul-surpriză al unei micuțe și talentate pianiste, în vârstă de 9 ani, Gabriela Andrei, elevă a Liceului „George Enescu" din București.

De obicei, când spunem vals, ne gândim la Johann Strauss - tatăl și fiul -, la Viena și valurile Dunării albastre, ori la românul Iosif Ivanovici și nemuritorul său vals „Barca pe valuri", ce avea să cucerească, fără drept de apel, inimile îndrăgostite și istoria muzicii. Dar, de această dată, la Dumbrăveni, ca public melomani, nu ca dansatori, am fost invitați să ascultăm bijuterii din comorile muzicale dăruite culturii universale de compozitori de geniu - Schubert, Brahms, Dvorak, Chopin, Ravel, Debussy - puse în valoare și lumină de pianistul sensibil, inteligent, cu tehnică impecabilă și remarcabilă știință a construcției muzicale.

„De șapte ani încerc să spun lumii povești muzicale" - mărturisea presei Horia Mihail. - „Au fost ani în care am acordat atenție unor mari compozitori, ani în care curentele muzicale au fost puse în valoare. Anul acesta, sper să fie bine primită această invitație la vals, pentru că voi prezenta piese extrem de interesante, rafinate, ce dau substanță și valoare istorică acestui gen, care este poate mai mult asociat cu serile dansante. Mii de kilometri la volan, recitaluri aproape în fiecare seară. Și pentru mine aceste turnee se transformă în povești. De la an la an, întâlnirile cu publicul, din ce în ce mai numeros, mă fac să am și mai multă energie și dorință de a continua. Urmează alte mii de kilometri la volan, recitaluri aproape în fiecare seară, dar abia aștept această nouă călătorie a mea și a pianului, și sper că și publicul va fi încântat de aceste seri în ritm de vals".

Horia Mihail „recidiva" în oraș, ca invitat al unei noi ediții a SIMPOZIONULUI NAȚIONAL DE ISTORIE DUMBRĂVENI - REPERE ISTORICE ȘI CULTURALE, Ediția a IV-a, organizat de Primăria Dumbrăveni, în colaborare cu Uniunea Armenilor din România, reprezentată de soții Dorina și Ioan Călinescu - minunate gazde din Dumbrăveni - și redactorul televiziunii clujene, domnul Sebesi Karen Attila.

Manifestarea a fost moderată de tânăul istoric Dr. Oana Habor, de la Universitatea „Babeș-Bolyai" din Cluj-Napoca.

După cuvântul de salut rostit de primarul orașului, domnul Emil Dârloșan, prezent la manifestări fiind și viceprimarul György Jenö, și alocuțiunea scriitorului Lazăr Lădariu, ca reprezentant al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, au prezentat comunicări: jurnalista Mariana Cristescu, senior-editor al cotidianului „Cuvântul liber" din Târgu-Mureș („Timp și memorie: armenii din sufletul meu"), Dr. Marius Chelcu, cercetător științific II la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol" din Iași al Academiei Române („Mărturii și documente despre oamenii din Iași") și prof. ing. Gheorghe Moldovan, din Timișoara („Contribuția comunității armenilor din Elisabethopolis la înființarea și funcționarea primei școli pentru surdo-muți din România").

Un intermezzo de reală prospețime și autentic farmec l-au constituit prezența și glasul cald al tinerei interprete de folclor Cora Costea, din Dumbrăveni, care a adus din lada de zestre nu doar straiul său minunat, ci și cântecul de cătănie. Din colecția sa personală, ea a dăruit, public, istoricului Oana Habor, un excepțional costum popular al zonei, în semn de prețuire pentru o prietenă deosebită, de remarcabilă valoare.

Cu emoție le-am mărturisit acelor oameni, veniți să ne asculte în ciuda timpului potrivnic, despre respectul și dragostea mea față de armeni, argumentându-mi pledoaria cu fragmente din propria biografie.

Bărbatul armean care avea să-mi lumineze copilăria și adolescența, șlefuindu-mi asperitățile apetențelor culturale caracteristice vârstelor tinere, a fost nașul meu de botez, bijutierul Armenach Markarian, în amintirea căruia am scris o povestire, și căruia îi dedic, în fiecare 24 aprilie al fiecărui an, un editorial în „Cuvântul liber "- unele fiind prinse și în cărțile mele de publicistică. Spre păstrare, spre neuitare.

Lui și poporului armean, victimă a genocidului inițiat de turci, a MARELUI RĂU, a METZ YEGHERN - cum se spune armenește.

Povestirea am intitulat-o „Cireșoaia", și am să vă redau un fragment.

„Cireșoaia … O străduță a Bucureștilor copilăriei, la care cu greu ajungeau străinii de cartier, rătăcindu-se pe drumeagurile labirintice narcotizate de teii, trandafirii, Regina nopții, crinii și chiparoasele grădinilor, până la trotuarele înguste, în sfârșit pietruite, din câte spuneau gurile rele, cu banii milionarului armean. Mirării mele de copil împiedicat, cu ochii tot pe sus, după cireșele promise de tăblița indicatoare, i-a pus capăt tata, de la bun început, cu un soi de mândrie pe care atunci n-am priceput-o: «Strada poartă numele unei cote din Moldova, unde s-au dat lupte grele în Primul Război Mondial, și unde au pierit 14.000 de ostași români. A curs mult sânge românesc, dar dușmanul austro-ungar a fost înfrânt. S-a ridicat acolo și un loc de pomenire. O să înțelegi tu când vei fi mai mare».

Uneori, sâmbăta seara, împreună cu părinții, mergeam în vizită la nașii lor de cununie, și ai mei de botez, pe strada Cireșoaia, la numărul 2. Ascunsă privirilor indiscrete de perdeaua grea și parfumată de flori aduse de prin Orient, care-i înfășurau gardul înalt, căsuța cochetă a bijutierului mi se părea un adevărat palat. După ce înghițeam rapid zaharicalele expuse artistic pe masa din chioșcul aidoma celui din curtea casei din Armenia a bunicilor săi - asasinați de turci -, ca să scape de întrebările mele, nașul mă lua de mână și mă ducea în casă, în camera cu gratii la ferestre ce-i servea și de atelier. Pe o măsuță plină de instrumente metalice minuscule, asemănătoare tacâmurilor din casa păpușilor, deschidea o lădiță cu pietre prețioase și începea să mi le prezinte: «Acesta roșu e rubin, acesta albastru e safir, acesta verde e smarald, trebuie atenție mare la montaj, să nu le zgârii, fiindcă își pierd lumina inițială - chiar dacă le șlefuiești din nou, nu vor mai arăta niciodată la fel. Unele poartă noroc, altele aduc blesteme - eu din acelea nu țin în casă, și nici nu montez, căci nu vreau să-mi fac păcate. Stai cuminte și privește-le mult, din toate părțile! Doar așa le poți învăța și deosebi de cele false. Dacă ai să le îndrăgești, vei fi prietenă și cu pământul care le ascunde în măruntaiele lui. Să nu le pui pe tine mai multe deodată și felurite, fiindcă se vor supăra și nu vor mai străluci. Nici Dumnezeu nu le-a așezat în grămadă acolo, jos. Iubește-le ca pe un dar al pământului, așa cum iubești animalele și soarele! Nu altfel, pentru că, pe cât de bune pot fi pentru sănătate, pe atât de distrugătoare pot deveni pentru sufletele care se murdăresc». Era un bărbat înalt și frumos, ca toți armenii. Un chip majestuos de efigie antică, smead, cu nas acvilin și ochi imenși, negri ca onixul, care aruncau fulgere când, sorbind din mastică, își amintea dezastrul exilului care îi marcase toată viața. (...)"

„Armenilor de pe pământ românesc, și din țara lor, fraților noștri întru credință, întru ortodoxie, locuitorilor Dumbrăveniului, din partea mea, membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Uniunii Ziariștilor Profesioniști, președinte al Despărțământului Central Județean Mureș al ASTREI, redactor-șef al cotidianului „Cuvântul liber" din Târgu-Mureș, le alătur urarea împrumutată din titlul celui mai frumos basm al românilor «Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte»." - a spus, în încheierea discursului său, scriitorul Lazăr Lădariu.

Atât, deocamdată.

Ghenatz, dragii mei! Adică... „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte"!

Lasă un comentariu