Într-o lume plină de agitație și stres, într-o societate bazată pe competiție și grabă, de multe ori apariția unui copil cu dizabilități este privită ca o nenorocire. În mod surprinzător, cu cât ești mai aproape de copil cu atât mai mult ți se schimbă această percepție. Părinții sunt, de multe ori cei care sunt cei mai recunoscători lui Dumnezeu că au în viața lor această mică minune.
Cu toate că au dificultăți generate de această situație, ei pot privi într-o altă lume, una fascinantă, nonverbală, unde sentimentele și inima transcend drumul cuvintelor. Este lumea de care ne depărtăm odată cu pierderea copilăriei. Este lumea pe care o atingem atunci când ne îndrăgostim sau când ne îmbrățișăm copiii. Este acea lume pentru care merită să trăiești.
Un copil care suferă de Sindromul Williams a intrat în contact cu un cal. Între ei s-a creat o comunicare nonverbală înduioșătoare.
Se știe că acești copii au proble-me mari în a comunica cu ceilalți oameni, chiar dacă apreciază dragostea celor din jur.
Atunci când brațul copilului este lipit de botul calului, clipa de tandrețe este minunată. Calul, pe de altă parte, îi răspunde acestuia cu delicatețe și se adaptează la mișcările micuțului aflat în preajma lui. Calul simte că băiatul are nevoie de un prieten și acceptă să-i cuprindă piciorul său masiv cu brațele lui mici, fără a face nici cea mai mică mișcare. Știe că orice mișcare, cât de ușoară, l-ar putea răni pe micuț. Prin urmare, el stă absolut nemișcat, ca o stană de piatră atunci când copilul este aproape de picioarele lui. Abia după ce a plecat și a ajuns la o distanță sigură, calul a început să-l urmeze.
