Operațiunile antievreiești au fost realizate de autoritățile locale - poliție, jandarmerie, notari și angajați ai sistemului de sănătate, sub conducerea primarilor în marile orașe, a prefecților adjuncți în celelalte situații. Organizarea lor a fost minuțioasă, începând cu discutarea în comisiile special formate a problemelor de procedură și logistice.
Procedura a fost simplă.
În ajunul operațiunii de ghetto-izare, au fost distribuite instrucțiuni evreilor.
În ziua stabilită, au participat detașamente formate din funcționari publici, profesori, jandarmi și ofițeri, voluntari membri ai Partidului Crucilor cu Săgeți. Operațiunea a decurs fără incidente, întrucât, deși zvonuri privitoare la cele ce aveau loc în lagărele naziste circulau de multă vreme, nu se cunoștea realitatea „soluției finale", fiind acceptate zvonuri sau explicații referitoare la o disturbare temporară a existenței comunităților datorate stării de război.
Operațiunea a fost privită cu indiferență de o parte a creștinilor, cu bucurie de alții, care s-au grăbit apoi să solicite preluarea afacerilor și bunurilor evreilor. Puțini au regretat și mai puțini au făcut ceva pentru a salva evrei sau măcar bunuri ale lor.
Proprietățile celor deportați au fost repede devastate de vecini.
Organizarea ghetto-urilor a fost făcută în conformitate cu instrucțiunile decretului 6163/1944.
Sarcina înființării acestora a căzut în seama consiliilor evreiești locale, detaliindu-se condițiile aprovizionării cu alimente și apă, asigurarea condițiilor sanitare și de adăpostire a celor concentrați.
Valorile deținute de evrei, reprezentând, în optica autorităților, proprietatea statului, trebuiau reținute, inventariate și înregistrate. Creștinilor care dețineau bunuri evreiești ascunse li se atrăgea atenția să le predea autorităților, în caz contrar riscând și ei internarea.
Deținerea și paza acelor valori cădeau în seama primarilor până la preluarea lor de reprezentanții sistemului de economii și consemnațiuni a poștelor.
Primele zone unde a avut loc concentrarea evreilor în ghetto-uri au fost Rutenia și Transilvania de nord.
La Oradea, Sighet, Satu-Mare, ghetto-urile au fost fixate în cartiere mărginașe, locuite de evrei săraci. La Cluj, Tg.-Mureș, Reghin, Bistrița, Șimleul-Silvaniei ghetto-urile au fost improvizate în fabrici de cărămidă, iar la Dej într-o pădure, majoritatea celor concentrați trăind sub cerul liber.
Prima grijă a autorităților era izolarea cât mai deplină a ghetto-urilor. Pe lângă prezența jandarmilor și polițiștilor perimetrul era înconjurat cu sârmă ghimpată, geamurile exterioare erau vopsite când concentrarea era în cartiere, în celelalte situații fiind făcute garduri înalte pentru a împiedica orice comunicare cu exteriorul. Drumul fără întoarcere trebuia să înceapă chiar acolo. Dezumanizarea trebuia să fie desăvârșită. Evreii concentrați s-au transformat, în ochii autorităților și a multora dintre concetățenii lor, din ființe umane în numere.
Ghetto-urile aveau regulamente de ordine interioară.
