Am trăit s-o vedem și pe asta! Deputații din Comisia de Învățământ au respins acel proiect legislativ care prevedea ca elevii să beneficieze de o masă caldă pe zi sau de un pachet alimentar consistent. O decizie anapoda, ca multe altele ale aleșilor neamului, în cei 27 de ani, „cu o concluzie cât se poate de tristă, deoarece „unul din 10 elevi din mediul rural merge, seara, la culcare flămând" (Adevărul").
Se vede că introducerea unei mese calde în școli nu convine nici aleșilor neamului, nici unor autorități locale. Ei, mahării, și familiile lor, copiii lor au tot ce le trebuie pe masa zilnică, nu știu ce înseamnă lipsurile, foamea, nu știu cum e să fii flămând precum cei care pe masă n-au nici de unele.
Ce invocă ei? Cică lipsa „infractucturii necesare". Cică nu pot fi asigurate condiții igienice. Cică e mare nevoie de acel proiectat program-pilot, lăsat în uitare, încă de pe vremea Guvernului Cioloș, pentru 30.000 de elevi, din 30 de unități școlare, din zone geografice diferite „lărgit la nivelul întregii țări. Totul, în limita celor 7 lei! Ce rușine! Să fie invocat „tipul de meniu", în limita celor 7 lei, când, de 27 de ani, guvernanții aruncă milioane, zilnic, pe apa Sâmbetei! Ciudat! Există preocupări prioritare pentru pușcăriași, inși care au furat, au dat în cap, au încălcat legea, nu pentru a le fi mai ușor acestor copii! Să te mai miri că, prin spitale, în lipsa unor medicamente, românii mor cu zile, iar guvernanții au alte stupide preocupări?
Nu cumva - și aceasta ar fi o logică și firească întrebare - respingerea amintită, în Comisia pentru Învățământ, s-a făcut, întrucât este vorba despre „un proiect al guvernului trecut"? Iar de pierdut pierd copiii, care au nevoie de această masă caldă, zilnică!
De ce-i mare nevoie de această zilnică masă caldă? Pentru copiii săraci, și sunt mulți, este singura lor masă caldă pe zi! O masă caldă la care trebuie să aibă acces orice copil, masă care, prin multe locuri, ar putea preveni abandonul școlar!
Ciudat! Nu se găsesc cei 7 lei? Bine că guvernanții, în frunte cu Olguța Vasilescu, ministrul Muncii, găsesc bani publici pentru salarii enorme, pentru sporuri care nu se justifică deloc, în unele cazuri, unde se muncește puțin sau doar în dorul lelii, nu și pentru asigurarea acelei mese calde pentru elevi! Da, e adevărat, la anii lor, elevii nu-i votează pe aleșii neamului! Aleși care nu-și apleacă urechea la spusele sociologului Gelu Duminică, atunci când afirmă: „Pentru mulți copii din România, aceasta ar putea fi singura lor masă pe zi!".
Totuși, privind lucrurile într-o întoarcere în timp, nu pot să nu mă întreb: cum puteau fi făcute unele lucruri, în folosul elevilor, prin anii '50, iar azi nu?! După clasele I-IV, elevii din satele din preajma Reghinului, din partea mijlocie a cursului Mureșului, urmau „Ciclul doi", cum se numeau atunci clasele V-VII, la Ideciul de Sus. Acolo noi, elevii, fiii de țărani, aveam școală, cantină, internat. O cantină la care mâncam, de trei ori pe zi, chiar mai bine decât acasă! Cum de, în anii de după un război nimicitor, se putea? Iar azi nu se poate?! Țin minte prima zi, când am plecat spre Ideciu. Patul cu strujacul (salteaua cu paie) erau puse de-a curmezișul, deasupra carului tras de vite. Dedesubt erau: săculeții cu cartofi, cu fasole, cu făină, oalele cu silvoiz (magiun), untură, ouăle. Tot ce trebuia pentru masa unui elev al acelor timpuri într-o Românie aflată, după 23 august 1944, sub cizmă sovietică, plătind înrobitoare despăgubiri de război Moscovei. Și învățam carte, noi, copiii de țărani din satele din jur, având școală, profesori buni, o masă la cantină, internat. Tot ce trebuia. Și învățam carte!
Ciudate vremuri! Chiar și la celebrul Liceu „Alexandru Papiu Ilarian", acel Cartier Latin al Târgu-Mureșului, de pe atunci, exista cantină și internat pentru liceenii din afara Târgu-Mureșului. Aveam tot ce trebuia: profesori excelenți, trei mese calde pe zi, dimineața, la amiază și seara. Și învățam carte într-un liceu de elită, nu doar al Mureșului, ci și al țării. Și ce carte bună făceam cu marii noștri dascăli!
Și nu poți să nu te mai întrebi o dată: cum de atunci se putea, iar azi nu?! Oare era atunci țara, această Românie, mai bogată decât cea de azi? Îi aveam pe ruși pe cap, plăteam - cum aminteam - umilitoare și înrobitoare datorii de război Kremlinului, consilierii sovietici ne sufocau, ni se lua totul, grâul, porumbul, produsele alimentare de bază, bogățiile solului și ale subsolului, chiar și uraniul. Ni se lua totul, până la ultima pâine și mămăligă de pe masă. Și, totuși, se putea să avem noi, copiii de țărani, muncitori și intelectuali, hrana zilnică asigurată. Noi, copiii de țărani, care constituiam majoritatea, ajutați prin acel puțin care mai rămânea, învățam carte. Și nu oricum! Deci, posibilități pentru trei mese calde pe zi, nu doar pentru una, erau. Iar azi nu?! Ciudate vremuri!
