O scriitoare engleză de prestigiu a scris o povestire răscolitoare (nu știu dacă e reală sau nu!) Chiar dacă ar fi doar o simplă parabolă, aceasta ne vorbește despre un om fără caracter, lipsit de recunoștință.
Într-un oraș, doi tineri se îndrăgostesc. Ea, o tânără mignonă, palidă, înclinată spre literatură și filozofie, dar grav bolnavă de inimă. El, un tânăr atlet, bronzat, plin de viață și sănătate. Deoarece contrariile se atrag, cei doi se îndrăgostesc, însă își dau seama că, din cauza bolii, nu vor putea întemeia un cămin.
La un moment dat, fata e internată în spital. După ce o consultă, medicul își dă seama de gravitatea situației și le comunică celor doi că singura șansă de supraviețuire pentru ea este un transplant de cord. Aflând trista veste, tânărul ia o hotărâre nemărturisită: se duce la bazinul de înot, scrie un mic testament, apoi se aruncă în bazinul golit de apă. Pe bilet, tânărul scrisese că dorea ca, după moartea lui, inima lui să-i
fie donată iubitei sale. Urmează operația de transplant care este o reușită deplină. După doi ani, un reporter află totul despre gestul băiatului și motivația acestuia, scriind un articol în care demonstrează că nu a fost vorba de un accident, ci de un act de sinucidere. După aparițiaarticolului în ziarul local, la ușa medicului care a făcut transplantul bate nervos o tânără plină de viață, îmbrăcată modern și foarte revoltată din cauza celor scrise în presă.
- Doctore, sunt foarte revoltată. E un neadevăr ceea ce scriu ziarele. Nu e admisibil așa ceva… Prietenul meu a murit într-un accident banal, iar eu am avut norocul să-i primesc inima. Vă rog, interveniți și opriți presa să mai scrie altceva.
Medicul o privește pe tânăra revoltată cu tristețe, apoi îi spune:
- Cred, domnișoară, că prietenul tău a murit pentru tine degeaba. Totul a fost zadarnic…
Un om lipsit de recunoștință este un om fără caracter. Omul căruia i-ai făcut numai bine, pentru care ai sacrificat din timpul tău, din pâinea ta și din viața ta pentru el, dar care uită să-ți spună un simplu „Mulțumesc", nu poate fi altceva decât un om fără caracter. A spune despre cineva că este un om fără caracter este un mod elegant de a-l caracteriza. Mântuitorul nu cruță însă acest păcat și, în limbajul Său, folosește cuvinte și expresii de o duritate extremă: „nebuni", „orbi", „șerpi", „pui de năpârci", tocmai pentru ca să înțelegem cât de mult urăște Dumnezeu păcatul lipsei de caracter.
