La începutul „Studiului introductiv" la cartea lui Iustin Ilieșiu, scris la Maieru, la 27 august 2006, profesorul Sever Ursa pune acel motto, alegând cuvintele prozatorului ardelean Liviu Rebreanu: „Scrisul învinge moartea". Cuvinte încărcate de preaplinul adevăr!
Într-o vreme a scriitorilor (poeți, romancieri, dramaturgi) azi aproape uitați, trecuți într-o nedreaptă și vinovată tăcere, Iustin Ilieșiu, de la a cărui moarte, în anul 2016, s-au împlinit 40 de ani, împarte aceeași soartă. Poet, gazetar, folclorist, traducător, dascăl, „prețuit și îndrăgit în anii 30-50 ai secolului trecut, oropsit și ocultat în anii totalitarismului", poetul „Sângerărilor ardelene", părtaș și cântăreț al Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, supus represiunilor după Diktatul de la Viena, din 30 august 1940, Iustin Ilieșiu a făcut parte din acea tragică „bejenie transilvană", considerat și etichetat „naționalist local exaltat". „Elitiștii rafinați", de după 23 august 1944, nu suportau „limbajul limpede și frust, cadența contabilă" din „poezia nădejdilor lui".
Fidel spiritului făuritorilor Unirii, „prin verticalitatea lui morală", cel care îl venera pe Liviu Rebreanu, s-a născut la Maieru (Bistrița-Năsăud), la 18 martie 1900, din părinți țărani, strănepot al căpitanului de grăniceri Dănilă Ilieșiu. După școala primară din Maieru și Anieș (1906-1910), urmează Liceul la Bistrița, Năsăud (unde îl are coleg pe viitorul mare lingvist român - Sever Pop) și la Blaj, unde-i trimis să-și termine liceul în Mica Romă. Ca elev poartă, tot timpul, Tricolorul ascuns în căptușeala hainei.
Talent precoce, Iustin Ilieșiu începe să publice versuri, la 14 ani, în „Foaia Poporului Român" din Budapesta, în editura aceluiași ziar publicând și cărțile «Poezii din răzbel» și «Munții noștri aur poartă». La 19 ani, „în Clujul dezrobit" al anului 1919, înființează primul ziar românesc „Glasul Libertății", an în care urmează Facultatea de Litere a Universității clujene, apoi cursurile Facultății de Drept, talentul literar „fiindu-i recunoscut de Lucian Blaga, Octavian Goga, Cezar Petrescu, Gib Mihăescu, Adrian Maniu, Vasile Al. George", fiind „în bune relații scriitoricești cu Ion Agârbiceanu, Emil Isac, Zaharia Bârsan, Septimiu Popa, Al. Hodoș".
Este profesor de limba și literatura română, director, inspector general pentru învățământul profesional din Cluj, fiind „bine apreciat de marele sociolog Dimitrie Gusti".
În anul 1940, după Diktatul de la Viena, este silit să se refugieze la București, unde își va petrece tot restul vieții, „luptător cu condeiul, fapta și cuvântul împotriva actului somavolnic"! În numele durerii celor 500.000 de expulzați, refugiați ardeleni, scoate cartea cu simbolicul titlu: „Sângerări ardelene" (1945).
Sub „suferința dizgrației și a oprimării comuniste", iubit de prieteni, urmărit de securitate, Iustin Ilieșiu publică, tot mai greu, volumul „Trepte de Aur" (1975). După o grea suferință, la 30 septembrie 1976, la 76 de ani, după o crudă marginalizare a celui „exilat în propria țară", este chemat la Domnul, fiind dus pe ultimul drum și înmormântat în cimitirul Șerban Vodă.
Iustin Ilieșiu a publicat 32 de volume (poezii, folclor, traduceri), din care 10 cărți de poezie, adevărate „daruri poetice". La Cluj, în anul 1924, îi apare cartea „Durerea Neamului", care începe cu versurile: „Sculați, români! La luptă! Bate ora/ Din urmă pentru neamul românesc!/ Poporul geme, sfărâmat în lanțuri,/ Călăi, aprinși de ură-l gâtuiesc", iar ultimul poem al cărții este controversatul „Imn studențesc creștin", care s-a bucurat de o mare audiență în epocă, în pofida opiniei unui preopinent, care-i imputa poetului ardelean că ar fi „un naționalist incorigibil". Insul acela habar n-avea ce înseamnă cuvântul „naționalist" pentru un ardelean!
Poemele din „Grădina cu flori de toamnă" constituie „o treaptă mai înaltă de realizare artistică", decât „Cetățile melancoliei", prin „versul elaborat, melodios, precum este poezia „Singur": „Pe scări de întuneric încerc să mă cobor / În mine, ca-ntr-o criptă adâncă și pustie,/ Și, poposind în suflet, cuprins de nostalgie, / Ascult cum clocotește al sângelui izvor". Dovadă-i și „întoarcerea sufletului către sat," din poezia „Colindă": „Pe alte lumi de mărgărint, / Pe drumuri albe de argint, / Ca razele de lună / Au coborât spre înnoptat, / Trei îngeri la noi în sat, / S-aducă voie bună //…// Prin ramuri vântul cântă rar, / Tot mai pustiu, tot mai hoinar, / Și fulgii cad în zare. / Colindătorii se opresc / La geamuri albe și vestesc / Că-i sfântă sărbătoare".
Operă de maturitate, „Sângerări ardelene" constituie „o culme a creației lui Iustin Ilieșiu". Apărută la București, „în ultimul an al refugiului" (1945), poeziile sunt „o adevărată revelație", prin poeme precum „Satul meu", o „creație-program" a înstrăinatului refugiat: „Satul meu din munții Rodnei, cu ghirlănzi de trandafir, / Leagăn al copilăriei cu duioase amintiri, / Cu cerdacuri înflorite, aur sfânt de spice grele, / Cu cântări fermecătoare de zefiri în nopți cu stele, / Cu păduri și căprioare, cu comori ca în povești - / Satul meu din munții Rodnei, ești al meu, și tot nu ești…//…// Satul meu din munții Rodnei, cu grădini - de pomi în floare, / Astăzi nu mai are horă, nu mai are sărbătoare, /Nu mai cântă lăutarii, nu mai are bucurie -, / Satul meu din munții Rodnei a căzut în grea robie… / Stau bătrânii duși pe gânduri și așteaptă să sosească / De pe plaiurile scumpe caldă slovă românească…/ În tăcere de amurguri parc-aud mereu, suspine, / Gemete de robi în lanțuri, închisorile sunt pline / De bătrâni ce poartă-n suflet dorul neamului unit, / De țărani cu ochii umezi și cu sufletul cernit… / Satul meu, din munții Rodnei, cu căsuțele curate, / Azi e plin de supărare, nu mai are libertate. / Au plecat flăcăii-n lume, nu mai este primăvară - / Satul meu din munții Rodnei a rămas în altă țară… / Doliu se coboară-n inimi, jale multă și venin, / Căci duhovnicii credinței au fost duși la Seghedin. / Stau bisericile-nchise, turma-i fără de păstori, / Clopotele nu mai cântă, nu mai sunt în straturi flori, / Trec jandarmii și husarii cu dispreț în ochi și silă, / Țara geme sfâșiată, iar dușmanul n-are milă… / Satul meu din munții Rodnei nu mai plânge-nstrăinat / Ale fiilor tăi inimi pline de nădejde bat. / În curând schimba-vom jalea în eroică pornire, / Să-ți aducem libertate, și viață, și unire! / Stau viteji cu arma-n mână, cu privirile spre tine - / Cine va opri dreptatea și avântul nostru, cine? / În curând, porni-vom lupta, sună goarna de plecare, / Steagul biruinței noastre, parcă-l/ văd lucind în zare…"
O poezie „a împletirii nostalgicului cu spiritul de revoltă", cum reiese și din poemele „Scrisoare", „Credință", Rugă", „Doină", „Răvaș din Ardeal", „Cioplitorul de cruci", „Nădejde", „Vouă ce v-a dat Ardealul?", poezie pe care o redăm aici: „Vouă ce v-a dat Ardealul? / Ce vă leagă de Ardeal? / Nouă: Sarmizegetusa, cu viteazul Decebal, // Maramureșul, pe Dragoș, / Falnic descălecător, / Și Sălajul pe Bărnuțiu, / Meșterul cuvântător. // Vouă ce v-a dat Ardealul? / Nouă? Pe Iosif Vulcan, / Lupta pentru libertate: Horia, Cloșca și Crișan. // Satu Mare: vechi biserici, / Și pe leul din Sisești - / Iar Năsăudul cu munții: / Grănicerii-mpărătești. // Vouă ce v-a dat Ardealul? / Nouă? Luptători vestiți: Someșul cu Gheorghe Doja, / Blajul cu mitropoliți. // Noi ne închinăm lui Iancu / Și strămoșilor eroi. / Petru, Maior, Șincai, Micu au aprins credințe noi. // Vouă ce v-a dat Ardealul? / Cei străini, cum vin se duc… / Noi avem pe Mureșianu, / Iosif, Goga și Coșbuc. // Veacurile mărturie / Pot s-o spună tuturor, / Că trecutul vostru-i sânge, / Jaf, și ură, și omor. // Noi cântăm duioase doine - / Neam de Daci și de Romani, / Și ne-am înfrățit cu munții / De-acum două mii de ani. // Noi n-am rătăcit prin stepe, / Neam sălbatic și ursuz, / Noi venim aici din Roma, / Nu venim din Atelkuz…".
O confirmă și poezia „Scrisoare", din care redăm câteva versuri: „Ție, mamă-ți scriu aceste șire, / Să te-ntreb, din nou, de sănătate - / N-auzi noaptea, stând de veghe tristă, / Dorul meu la geamu-nchis cum bate? // Rătăcesc îngândurat și singur / Și alerg, precum aleargă vântul, / Dar cu fiecare zi de luptă / Mai aprins îmi arde-n ochi Ardealul, // Țara mea e dincolo de zare, / Unde numai gândul mai pătrunde… / Am avut în sat o casă albă - / unde-i satul meu și casa, unde?... //…// Noaptea, când tăcerea mă adoarme, / Picurând surâsuri reci din gene, / Vin ciobanii visurilor mele / Să-mi șoptească doine ardelene. //…// Ție, mamă-ți scriu acum scrisoare, / Căci ești ostenită și bătrână. / Tu mi-ai răsădit în suflet cântec, / M-ai purtat, când eram mic, de mână. / Te zăresc cum treci pe-o cărăruie,/ Lângă-un cimitir cu cruci de piatră,/ Sau îmi cauți urmele în vreme,/ Stând cu ochii umezi lângă vatră. //…// Sunt sătul de-atâta pri-begie, / Nu mai plânge, mamă, supărată. / E aproape ziua revederii, / Voi veni, și eu, acasă-odată…"
Ultima carte de poezie, „Trepte de Aur", este sever cenzurată. Chiar și titlul. Poezii, precum „Cântec pentru înaintași", „Drumeție", „Lângă o piatră funerară", „Rădăcini", „Strămoșii", „Vatra" nu conveneau mai-marilor vremii. Versuri precum: „Treptele pe care urc să văd trecutul, / Sus, spre mărețe vremuri milenare, / Sunt împodobite cu lumini de aur / Ce-au țâșnit spre piscuri din străvechi altare" deranjau!
Prea puțini au fost, din păcate, cei care s-au învrednicit să scrie despre poezia lui Iustin Ilieșiu, autorul „Sângerărilor ardelene": Liviu Rebreanu, Victor Eftimiu, Adrian Maniu, Vlaicu Bârna, în zilele de mai încoace - Al. Husar, Gavril Istrate, Ion Buzași. Ei au vorbit și au scris elogios despre autorul „Doinei" refugiaților. „Tu, doină, care-ai plâns cu hohot, / Să cânți, din nou, azi bucuria,/ Căci neamu-ngenuncheat o clipă, / Cu sânge-și scrie iar mândria./ S-audă regii din morminte,/ Străbunii cei cu suflet mare, / Că noi le apărăm pământul/ Și stăm de veghe la hotare".
Iustin Ilieșiu n-a mai reușit, așa cum dorea, „să vină odată acasă", cum îi promitea, în acea „Scrisoare", mamei. Dar „a ținut mereu aprinsă candela speranței în izbăvire și în întoarcerea cea mare. De aceea, poezia lui este poezia rezistenței ardelene".
Poezia lui Iustin Ilieșiu este, „cu dreaptă cumpănire, dovada mesajului răspicat al scrisului lui robust și militant".
