Devenind tradiție, fiecare promoție de absolvenți ai învățământului liceal - și nu numai, într-o efervescență emoțională proporțională cu numărul anilor trecuți de la absolvire, se reîntâlnesc după o anumită perioadă, retrăind și rememorând cei mai frumoși ani ai adolescenței, anii de liceu. Un asemenea moment, care prin încărcătura emoțională și a anilor ce însumează o jumătate de secol, a fost prilejuit și de reîntâlnirea promoției 1967 a absolvenților Liceului Nr.1 din Reghin - „Petru Maior", dintre care absolvenți, printre cei prezenți, sau absenți din motive personale, sunt destul de mulți foști colegi care au trecut în neființă, față de care, alături de regretul de a nu mai fi în mijlocul nostru, în amintirea lor păstrându-se un moment de reculegere, urmând ca sub ocrotirea pastorală a fostului nostru coleg, preotul Toderic Dorin Albin, să fie pomeniți în slujbele sale religioase. Asemenea întâlniri, mai ales cu foști colegi cu care nu ne-am mai revăzut chiar de la absolvire, sau după o perioadă mai îndelungată, a făcut să crească miza evenimentelor prilejuite cu ocazia acestor festivități comemorative, făcând să reverbereze în creuzetul amintirilor acele emoții și sentimente care ne-au însoțit de-a lungul acestei perioade îndelungate de la absolvirea liceului, nostalgia acelor clipe rămânând o constantă în memoria afectivă. Dar înainte de orice, întâlnirea, după o perioadă atât de îndelungată, se constituie într-un prilej de prezentare a bilanțului activității din anii care ne-au despărțit. Nu puțini la număr, ani cu zile mai ușoare sau mai grele, cu împliniri și neîmpliniri, satisfacții și insatisfacții, regrete și dezamăgiri, bucurii și suferințe, cu încercări temerare de a a urca „Muntele Fericirilor" a unora dintre noi, dar și cu coborâșuri în abisurile destinului implacabil, pentru a trece pârâul învolburat al incertitudinilor, încercărilor și al deznădejdilor cu care cred că ne-am confruntat fiecare dintre noi. O asemenea lungă perioadă s-a arcuit în timp asemenea unui „curcubeu", între trecutul care a marcat cei mai frumoși ani ai adolescenței, și prezent, când am atins apogeul maturității, și când neaua timpului ne-a încărunțit tâmplele, prevestind iminentul sfârșit. Timp și „vremuri" care și-au pus pecetea în mod diferit peste fiecare din noi, transformându-ne din adolescenții sfioși și inocenți, în oameni maturi cu responsabilități și demnități, mai mari sau mai mici, în plan profesional și în viață în general. Acum, la frumoasa vârstă a celor 50 de ani de la absolvirea liceului și aproape 70 de viață, când am intrat în amurgul crepuscular al vieții, și am tras „cortina" peste scena profesiei, din păcate unii și peste scena vieții, este cel mai potrivit moment al revederii și destăinuirilor, prilej care pentru unii s-ar putea să fie un ultim și fatal moment, destinul putând fi potrivnic în a ne mai revedea, așa cum s-a întâmplat cu foștii colegi, prematur dispăruți dintre noi.
Desigur, destinul ne-a despărțit și împrăștiat în cele mai diverse locuri și profesii, ajungând la acest ceas aniversar să ne reîntoarcem, nu așa cum ne-am despărțit, atunci ca foști absolvenți, cu idealuri și orizonturi deschise, mai mult sau mai puțin împlinite, ci tot cu un statut social comun, acela de pensionar, cu idealuri și așteptări tot mai scăzute. Ceea ce ne cheamă cel mai mult în asemenea momente aniversare, cum s-a întâmplat și în cazul nostru, într-o dată din proximitatea marii sărbători creștine, Rusaliile, anul 2017 (sărbătoare care sub raport simbolic este identică cu numărul anilor comemorați de la absolvire), în orașul adolescenței, Reghin, este nevoia de a ne revedea, ceea ce înseamnă că anii adolescenței și-au pus amprenta asupra vieților noastre mai mult decât oricare altă vârstă psihică și biologică. Aceasta demonstrează, dacă mai era nevoie, că anii de liceu nu se pot uita niciodată și că amintirile sunt nemuritoare, chiar dacă „spuza neîndurătoare a timpului", ca să folosesc o metaforă din cartea unui fost coleg și prieten drag (Liviu-Simion Pop, „Trilogia Câmpenească", de care mă leagă amintirea primilor ani de carieră didactică, în calitate de profesori suplinitori la Școala Generală din Socolul de Câmpie, și pentru a cărei surpriză spirituală îi mulțumesc în modul cel mai sincer), poate afecta aceste amintiri.
Pe fondul acestor stări, trăiri emoționale și așteptări, s-a realizat și întâlnirea noastră, în afara cadrelor didactice, unele în viață, și a foștilor diriginți, trecuți relativ de mult în neființă, față de care, în asentimentul foștilor colegi, exprim cele mai sincere sentimente de recunoștință pentru educația, care cu însuflețire ne-au dăruit-o. Pentru majoritatea absolvenților, acești „apostoli ai cunoașterii" s-au constituit repere demne de urmat în profesie (mai ales pentru cei care am urmat această nobilă și responsabilă profesie didactică, unii dintre profesori, dar și dintre foștii colegi sunt cuprinși în volumele „Dascăli mureșeni"), dar și în viață, prin statutul și demnitatea de care s-au bucurat și se bucură din partea noastră, devenind modele pentru cei mai mulți absolvenți ai acestui liceu de prestigiu, asemenea, cred, fiecărui absolvent al acestei promoții - 1967, și totodată un reper biografic pe care nu-l vom uita niciodată, cu care nu putem decât să ne mândrim.
Sincere mulțumiri organizatorilor acestui eveniment comemorativ, care prin strădania lor comună au făcut posibilă această vibrantă și emoționantă reîntâlnire aniversară semicentenară. Aceleași sincere mulțumiri adresăm conducerii prestigiosului cotidian „Cuvântul liber", în mod deosebit domnului redactor-șef Lazăr Lădariu, care prin receptivitatea și sensibilitatea sa a făcut posibilă publicarea acestor gânduri și sentimente, rămânând în timp drept mărturie acest eveniment aniversar reghinean.
