Stăpânul inelului

Distribuie pe:

Trăia pe vremuri un înțelept, cum astăzi nu se mai… fabrică. Nu era foarte bătrân, dar îl ducea mintea și știa să vorbească pe limba tuturor și multora le dăduse soluții pentru problemele lor. Într-o zi, la el veni și un tânăr. Nici prea-prea, nici foarte-foarte. Ca mai toți cei de vârsta lui, cu vise mari și reușite încă puține. De aceea, nu trebuie să ne mirăm că problema lui era lipsa de încredere în sine.

- Înțeleptule, spuse el, am venit la tine pentru că mă simt atât de mic, de neînsemnat, nimeni nu dă doi bani pe mine și încep să cred că nu voi putea fi niciodată în stare de ceva folositor. Ajută-mă, învață-mă cum să fac să fiu mai bun? Cum să le schimb oamenilor părerea despre mine?

Înțeleptul se uită la el cu înțelegere, dar nu-l trimise să-și cumpere o carte din aceea șmecheră, de autoeducare: cum să-ți faci un milion de prieteni și cum să fii cel mai „tare din parcare" în doar 10 pași. În schimb, își scoase inelul de pe deget și i-l întinse zicându-i:

- Te ajut, dacă mă ajuți și tu. Am mare nevoie de bani și te-aș ruga să mergi în târg să vinzi bijuteria aceasta. Dar să nu accepți pe ea mai puțin de un ban de aur.

Zis și făcut. Tânărul plecă în târg. Ajuns acolo, arătă inelul tuturor celor întâlniți în cale. Deși mulți se arătară interesați, niciunul însă, nu-i oferi pe el mai mult de un ban de aur. Dimpotrivă, cum le pomenea prețul minim, cei mai mulți râdeau, sau se strâmbau, și dispăreau rapid în mulțime. Unul chiar îl acuză că vrea să-l escrocheze, încercând să-i vândă la un preț atât de mare o bijuterie ce părea atât de banală. După multe ore, tânărul se-ntoarse la înțelept, trist că-l va dezamăgi pe acesta și supărat că nu va primi soluția la propria-i problemă.

- Îmi pare rău, spuse el cu capul plecat. Nimeni nu a vrut să-mi ofere mai mult de unul, doi bănuți de argint. Nici vorbă de vreun ban de aur. N-am reușit să-i conving de valoarea inelului.

- Dar de unde știi care e valoarea lui?, întrebă înțeleptul. Din câte știu, nu te pricepi la bijuterii și, dacă nu ți-aș fi spus eu cam cât face, l-ai fi dat primului cumpărător. Ca să ne dăm seama cine greșește, dă o fugă la bijutier și roagă-l să-l evalueze. Dar să nu i-l dai, indiferent cât îți oferă pe el.

Tânărul plecă la bijutier. Acesta luă inelul, îl studie cu atenție și cu lentila tradițională. Îl puse jos și-i spuse tânărului că erau vremuri grele și, chiar dacă inelul făcea mai mult, nu-i putea oferi mai mult de 58 de bani de aur. Nici n-o să-ți vină să crezi ce față șocată făcu tânărul.

- Ești sigur?, întrebă el năucit.

- Sunt foarte sigur. Mă ocup de așa ceva de mulți ani și recunosc imediat o podoabă de valoare, răspunse bijutierul.

Eroul nostru se-ntoarse iar la stăpânul inelului. Îi povesti tot. E inutil să vă reproduc vorbele înțeleptului. Sunt convins că deja le-ați gândit și voi. Și la oameni e ca la bijuterii. E nevoie de un „Cineva" cu adevărat interesat de ei pentru a le vedea adevărata valoare. Oamenii din târguri caută doar chilipiruri și nu-și imaginează că ceilalți ar avea ceva important de vândut. Dar nu oferta lor stabilește valoarea. De aceea, caută-i pe cei care sunt în stare să vadă în tine ce ai bun și deosebit în tine și nu te lăsa convins că nu valorezi nimic, doar pentru că niște trecători nu sunt dispuși să dea mulți bani pe tine.

Lasă un comentariu