Apare, la Editura Cezara din Târgu-Mureș, în seria de carte Via lucis, volumul Patriarhul Elie Miron Cristea - Așteptând Învierea..., pornind de la cuvintele scrise pe cripta din pronaosul Catedralei Patriarhale: „Aici doarme în Domnul, așteptând Învierea, întâiul Patriarh al României, fiu de țărani din Toplița de pe Mureș, 20 iulie 1868 - 6 martie 1939". Volumul urmează să fie lansat la apropiatele Colocvii Naționale „Miron Cristea" de la Toplița Română, pledând pentru un loc mai bine definit al Patriarhului în istoria culturii române și cuprinderea Sa în ceea ce reputatul profesor universitar al Clujului, în lucrarea „Ca o imensă scenă Transilvania..." numea capitolul Bătrânilor Transilvaniei. În notația eseistică a lui Mircea Zaciu, Bătrânii purtau ideea de înțelepciune implicată și pe cea de experiență transmisă, alături de stările pure de bucurie spirituală, preocupați să știe cui lasă continuarea drumului. Insertul propus de Mircea Zaciu unește nume de elevație ale scenei imense, Transilvania, Bătrânii care au știut să-și ducă (în accepțiune blagiană) gândul până la capăt, purtând iubirea jertfitoare de sine întrupată în istorie pe urmele Logosului; Bătrânii care într-o viață cu privațiuni strânseră averea spirituală care-i fixează „cu revanșa meritată în conștiința posterității", pe traiectul aceleiași întrebări, cui lasă continuarea drumului. Restrângând imensa scenă, Transilvania la exemplaritatea unei biografii, cea a Patriarhului Elie Miron Cristea, înțelegem continuarea drumului ca aparținâdu-ne tuturor, într-o mereu înviată pildă a semănătorului. Căci, Înaltul Ierarh ni s-a adresat tuturor. Bunăoară, ca episcop al Caransebeșului, imediat după binecuvântata instalare, se adresează, printr-o circulară, învățătorilor, în chip testamentar: „Din partea-mi vă îndemn și vă sfătuiesc să grijiți de școala voastră confesională ca de lumina ochilor din cap". Altitudinea și amplitudinea trăirilor sale spirituale, fermitatea și minuțiozitatea ideatică a operei religioase și culturale, amvonul idealurilor, desfătările minții și îngândurările, voința puternică de distrugere a răului și de propovăduire a binelui îl fac pe Patriarh, și la vârsta tinereții și la cea a senectuții, să fie mereu în miezul problemei. Și, revenind la metafora critică a lui Mircea Zaciu, cea a Bătrânilor, Patriarhul avea conștiința pleiadei celor care erau pilde rare de educatori ai unui neam întreg și a faptului că aparține acestei pleiade, după cum reiese din răspunsul la telgrama pe care Nicolae Iorga, numit de Patriarh marele dascăl al neamului, i-o trimite cu prilejul împlinirii a 70 de ani, text datat 20 iulie 1938. Continuarea drumului, în cazul posterității Patriarhului, înseamnă a fi în miezul problemei, găsindu-i un loc mai bine definit în istoria culturii române, pe măsura osârdiei Sale. Marea sa operă se cere continuată, fără opreliști, prin noua lectură și studiu exigent, în datele în care s-a zămislit. „Doamne, ajută-ne - îi scria Octavian Codru Tăslăuanu în 12 noiembrie 1918, cu adresarea Prea Sfinte, iubite patrioate - și oțelește-ne puterile pentru a putea duce la bun sfârșit marea operă începută". Așadar, din timpul vieții Îerarhului se încheagă aprecierea operei sale la sperlativ, ca marea operă. Pentru istoricul Ioan Lupaș, opera cea mare prezidată de Patriarh era cea de unificare sufletească pe teren bisericesc și cultural, prin puterea duhului apostolesc, „fără a îngădui vreo precipitare păgubitoare". Formularea apare într-o scrisoare a istoricului din 27 august 1920 în care, rememorând manifestările de la Mănăstirea Dealul dedicate lui Mihai Viteazul, detaliază un dialog din trenul regal cu care Regele Ferdinand și Nicolae Iorga se reîntorceau de la Dealul: „Prin cuvântările pe care le-ai rostit în diferite gări, ai cucerit cu desăvârșire inima marelui nostru istoric și patriot. Spunea că este încântat de siguranța cu care improvizai, de tonul cald și comunicativ, de cuvintele Sfintei Scripturi, pe care le știi aplica totdeauna în mod atât de potrivit. Dar mai presus de toate l-au emoționat aluziile istorice pe cari ai reușit a le strecura cu fiecare prilej în mintea evlavioșilor ascultători". Acest mod de a-l privi pe Patriarh în adâncimile ființei și înălțimile umbletului său teologic și cultural, susținute de o aleasă cultură și aură patriotică (nu întâmplător ca absolvent al Universității Regale din Budapesta, în 1895 își susține licența, în acel timp și în acel loc, cu o disertație privind viața și opera lui Mihai Eminescu), se cere impregnat în câmpurile exegezei de azi. Este sugestiv, în această idee, textul telegramei pe care Nicolae Iorga o expediază de Sfântul Ilie, 1938, remarcând întemeierile esențiale ale vieții și operei Patriarhului: „Înalt Prea Sfinției Sale Patriarh Miron București. Văleni. Urez încă mulți ani aceluia care cu blândețe de preot, dar cu hotărâre de patriot viteaz - înfruntând orice riscuri - apără din scaunul prezidențial ca și din acela al patriarhiei românești liniștea țării și binele neamului".
