Termenul de biserică are două înțelesuri: 1. acela de adunare (totalitate) a credincioșilor care cred în Iisus Hristos și mărturisesc învățătura Lui neschimbată și Îl recunosc de cap al Bisericii; 2. cel de locaș sfânt, în care se adună credincioșii spre a se ruga și unde se săvârșesc slujbele sfinte ale cultului, prin care se aduce cuvenita preamărire a lui Dumnezeu.
Din cele mai vechi timpuri omul și-a ales anumite locuri unde, fie singur, fie cu mai mulți, și-a exprimat credința sa în Dumnezeu, printr-un anumit cult, pe care-l aducea în aceste locuri, destinate special în acest scop. Despre existența unor astfel de locuri de închinare găsim dovezi în Sfânta Scriptură, care vorbește despre locuri unde patriarhii poporului evreu ridicau altare, apoi turnau untdelemn în semn de sfințire. Mai târziu Moise a făcut un cort (Cortul Mărturiei sau Tabernacolul), unde evreii se adunau la rugăciune și unde se păstra și chivotul cu Tablele Legii, iar David și fiul său Solomon au zidit templul din Ierusalim, ca locaș de închinare al poporului evreu. În acest templu S-a rugat și Mântuitorul alungând din el pe neguțători și spunând: „Casa Mea casă de rugăciune este…". El intra de asemenea și în sinagogi, ca să se roage ori să propovăduiască.
După instituirea Sfintei Euharistii, Apostolii și primii creștini se adunau, pentru săvârșirea ei, în case particulare, cum au fost casa în care S-a pogorât Duhul Sfânt peste Apostoli, care era casa Mariei, mama Sfântului Evanghelist Marcu, apoi casa din Troada, casa soților creștini Acvila și Priscila din Roma, casa lui Nimfan din Colose ș.a.
Pe măsură ce credința creștină se răspândea, în localitățile unde erau mulți creștini au început a se ridica locașuri proprii de rugăciune, adică biserici, lucru care s-a întâmplat pe la sfârșitul secolului II. Dar cum în timpul persecuțiilor creștinii nu puteau să se adune întotdeauna în aceste locașuri speciale, se adunau uneori la mormintele martirilor, în peșteri sau în alte locuri ferite, ca de exemplu în catacombe, unde erau înmormântați cei mai mulți martiri. Pe mormintele lor se așezau altarele creștine. De aceea Sfântul Ioan Teologul zice: „Am văzut sub jertfelnic sufletele celor înjunghiați pentru cuvântul lui Dumnezeu și pentru mărturia pe care au dat-o"(Apoc. 6,9). Azi, întrucât nu mai sunt morminte de martiri și spre a ne aduce aminte de acest fapt, când se face sfințirea unei biserici noi, se așează în piciorul sfintei mese părticele din sfintele moaște. Multe din locașurile de cult ale creștinilor din primele trei secole au fost dărâmate în timpul persecuțiilor, iar cărțile de cult arse, mai ales sub împăratul Dioclețian. Odată cu încetarea prigoanelor, pe timpul împăratului Constantin cel Mare, care, prin edictul său de la Milan din 313, a dat libertate creștinismului, încep a se construi nenumărate locașuri de închinare; însuși Constantin împreună cu maica sa, Sfânta Elena, au zidit mari biserici în diferite orașe ca: Betleem, Ierusalim, Constantinopol, Roma etc.
Aceste locașuri au avut în decursul timpului diferite numiri: casă domnească, casă dumnezeiască; biserică, care însemna la început adunarea credincioșilor și în cele din urmă s-a numit cu acest termen și locașul de adunare pentru rugăciune, apoi casa lui Dumnezeu, oratorium, adică locaș de rugă etc.
Bisericile construite deasupra mormintelor de martiri se numeau Martyria, iar cu denumirea de cripte se indicau bisericile sau paraclisele subterane, zidite mai ales în catacombe.
Forma cea mai veche a bisericilor creștine este cea lunguiață, dreptunghiulară, care în partea de răsărit se încheie printr-un semicerc numit absidă. Această formă a avut-o corabia lui Noe și templul lui Solomon. Constituțiile Apostolice prevăd că biserica „înainte de toate să fie lungă și încăpătoare, apoi să fie îndreptată (cu altarul) spre răsărit, de ambele părți să aibă pastoforii, spre răsărit, în fine să fie asemenea unei corăbii". Această formă se numea și dromica, adică în înțeles simbolic este o corabie care plutește pe valurile acestei vieți, ducând pe credincioși spre limanul mântuirii.
O altă formă este cea a crucii, deoarece Iisus Hristos a întemeiat Biserica prin patima și moartea sa pe cruce. Această formă a început a se răspândi mai ales de când Constantin cel Mare a primit crucea ca semn de apărare și scut al imperiului și al creștinismului.
După secolul al IV-lea s-au construit biserici și în formă rotundă; de cele mai multe ori această formă era împreunată cu cea a crucii. Erau de asemenea biserici de formă hexagonală (cu șase laturi) ori octogonală (cu opt laturi), cum era de exemplu biserica din Antiohia, zidită de episcopul Paulin la începutul secolului al IV-lea și descrisă de istoricul Eusebiu al Cezareei.
