În viziunea mea, un muzeu este un templu în care intri pentru a te înconjura de obiecte menite să-ți trezească o profundă stare de respect pentru anumite valori și să-ți deschidă poarta către acele lumi care s-ar pierde cu desăvârșire în cotidian și cu care nu ai reuși altfel să creezi nici o legătură. Un astfel de loc, strălucitor și ademenitor prin propria lui sacralitate, este pe cât de fascinant pe atât de anevoios de realizat, de conservat și, mai ales, de îmbogățit. Harta turistică a României nu se poate plânge de sărăcie în domeniul muzeografic, cele mai numeroase, se pare, fiind muzeele cu tematică etnografică. Cu toate acestea, multe dintre aspectele de excepție ale existenței noastre în spațiul carpato-danubiano-pontic au rămas nevalorificate și expuse uitării.
E nevoie de suflet, implicare, cunoaștere și fonduri pentru a scoate la lumină acele comori care au o semnificație specială și fără de care în anumite zone ale țării, în anumite perioade, viața nu ar fi urmat același curs istoric. Aceste rânduri sunt menite să spună povestea unui muzeu care ar putea să poarte ca piatră de temelie versurile „Munții noștri aur poartă/Noi cerșim din poartă-n poartă”, Muzeul Buciumanilor. Înainte, însă, de a prezenta povestea acestui templu din Munții Apuseni, trebuie să vă spun câteva cuvinte despre buciumani. Aceștia sunt locuitori ai bimilenarei comune Bucium, o așezare care cuprinde, pe o lungime de aproximativ 15 kilometri între orașele Abrud și Zlatna, șase sate în care principala îndeletnicire a fost dintotdeauna mineritul și nu orice minerit, căci în Comitatul Alba, cel mai vechi comitat al Transilvaniei, de care aparțineau buciumanii, și mai precis în Munții Apuseni, zăcămintele aurifere nu au lipsit niciodată. Aurari destoinici, buciumanii nu s-au lăsat călcați în picioare și jefuiți, ținând cu dinții de meșteșugul moștenit de pe vremea strămoșilor daci și perfecționat de romani. Localnicii mai bătrâni povestesc că aproape fiecare gospodărie deținea câte un șteamp (instalație pentru sfărâmarea minereurilor aurifere) cu ajutorul căruia se mărunțea și se spăla minereul. În timp, buciumanii au fost nevoiți să se supună regimurilor succedate la conducerea țării, regimuri care au determinat nu numai oprirea unor astfel de șteampuri ci și depopularea și sărăcirea zonei, una dintre cele mai bogate și mai prolifice din România secolului XlX.
Chiar răzlețiți prin țară sau prin lume, urmașii buciumanilor aurari nu și-au rupt niciodată cu desăvârșire rădăcinile și au simțit nevoia de a deschide un muzeu care să vorbească singur despre Bucium și locuitorii săi, despre ceea ce a însemnat pentru România secolului XlX civilizația construită de către aceștia la poalele Detunatei (versant bazaltic unic în Europa). Ideea muzeului a pornit, ca și cum divinitatea și-ar fi dat concursul, de la stricăciunile provocate de inundații în 1982 în zona târgului din Bucium, inundații cărora le-au căzut pradă o cruce și o măcelărie. Atunci, trei localnici, Colda Petru, Crâsnic Eugen și Popa Mircea, au făcut demersuri de a solicita sprijin pentru reparațiile necesare. Sprijinul a venit din partea d-lui Nicolae Țandrău, în prezent președinte al Asociației „Baia Domnilor” din Bucium, care, prin prisma influenței de care se bucura în zonă și nu numai, datorită unei funcții pe care, cu modestie, se ferește să o amintească, a propus o soluție tehnică de durată, în care betonul să înlocuiască lemnul folosit la legăturile drumurilor duse de ape, în spatele cărora se realizau umpluturi cu pământ și pietriș. Dorința domnului Țandrău era ca, întru recompensarea eforturilor depuse pentru reparații, să se construiască un muzeu al buciumanilor.
Construcția acestuia a început în anul 1985, cu acordul și sprijinul majorității cetățenilor din Bucium Poieni. A fost colectată o donație inițială de 100.000 lei, în timp ce proiectului s-au alăturat cu materiale de construcție firme de prestigiu precum IPEG Deva, Combinatul Minier din Abrud Roșia Poieni, Întreprinderea Forestieră din Câmpeni și altele. Cu o astfel de bază materială, între anii 1985 – 1989 s-au realizat legăturile laterale, podul peste Râul Valea Negrilesei, umplutura golului rămas în urma inundațiilor și parterul clădirii în care urma să funcționeze Muzeul Buciumanilor. Cu sprijinul direct și nemijlocit al fraților săi, dar și al colectivului în care lucra, Nicolae Țandrău a reușit să consolideze clădirea, să ridice etajul și să acopere ambele nivele.
Revoluția de la 1989 a trezit între localnici sentimente contradictorii, nefaste proiectului. Acuzat de către o parte dintre aceștia de folosirea fondurilor pentru a da clădirii o destinație personală, Nicolae Țandrău, care în tot acest timp a reprezentat locomotiva care a împins proiectul din ce în ce mai aproape de destinația finală, renunță la planuri, lăsând din mână frâiele lucrărilor pentru ca acestea să fie continuate de către săteni. Bineînțeles că, rămas fără suportul de bază, proiectul nu mai avea nicio șansă de reușită. Amenințată cu prăbușirea în cele din urmă, clădirea care a adunat atâtea eforturi a trezit în Nicolae Țandrău puterea de a trece peste orice fel de inconvenient și de a relua activitatea. Pentru a putea oferi un cadru legal sponsorizărilor și întregii activități menite să asigure muzeului exponatele reprezentative buciumanilor, la 10 septembrie 2010, a luat ființă Asociația „Baia Domnilor” avându-l ca președinte pe Nicolae Țandrău. Odată stabilite coordonatele de bază în care să funcționeze Muzeul Buciumanilor, drumul spre inaugurare a devenit și el mai clar. În apropierea clădirii principale au fost amenajate trei guri de galerie cu utilaje specifice activității de minerit, vagoneți și garnituri, o expoziție de obiecte cu specific minier, iar atracția principală o reprezintă șteampul în mărime naturală care va asigura vizitatorilor o viziune inedită asupra modului în care era spălat minereul de aur, căci instalația este pusă în funcțiune cu ajutorul apei întocmai așa cum funcționa cu mai bine de cincizeci de ani în urmă. În interiorul muzeului se poate admira o superbă expoziție de flori de mină, o expoziție de carte legată de viața buciumanilor, de Bucium sau de personalitățile provenite din zonă, al căror nume îmbogățește tabloul Buciumului și o expoziție de fotografii inspirate de viața de miner.
Inaugurarea oficială a Muzeului Buciumanilor se preconizează că va avea loc în acest an la data de 15 august, căci orice stabiliment de acest gen are nevoie de o inaugurare, cu toate că într-un muzeu activitatea nu se termină niciodată. Felicităm și noi pe această cale strădaniile buciumanilor, ale Asociației „Baia Domnilor” în principal și urăm muzeului „Noroc bun!”, să intre cu dreptul în circuitul turistic în care să ocupe un loc de frunte, așa cum merită.
