Datini și obiceiuri de Sânziene, la români

Credincioșii creștini români au cinstit dintotdeauna pe Sfântul Ioan Botezătorul cu o deosebită evlavie ridicând în cinstea sa biserici având ca hram unul din evenimentele vieții sale, dar mai ales luându-și numele la botez de Ioan sau Ioana. Se știe că astăzi aproape 50% dintre români îi poartă numele. Și pentru fiecare părinte creștin, exemplul familiei preotului Zaharia și Elisabetei rămâne permanent. Mama era încrezătoare în soțul ei și când rudele și prietenii doreau însemnarea pruncului cu numele tatălui, Elisabeta i-a sfătuit să-i ceară tatălui consimțământul. Și Zaharia, așa cum știm, i-a pus numele Ioan. Și după însemnare, la opt zile, a fost tăiat împrejur și s-a ridicat blestemul căzut asupra tatălui. Aici este temeiul Sfintei Scripturi, de unde ne convingem că botezul și însemnarea pruncului este o necesitate firească și în același timp o condiție a credinței în Hristos. Odată botezat pruncul, i se iartă păcatul strămoșesc, mama creștină este curățită, iar tatăl creștin este dezlegat de blestem și i se dă cuvânt de îndreptățire înaintea oamenilor.

Tot de aici s-au modelat numeroase obiceiuri. Este știut că strămoșii noștri aveau dragoste pentru creșterea oilor, iar la nașterea unui prunc, martorul (adică nașul), după însemnarea noului născut, îi oferea un miel sau o oaie cu miel, ceea ce se mai practică și astăzi în locurile unde trăiesc români. În Vechiul Testament, la evenimentul nașterii se aduceau daruri sau jertfe, o oaie sau un miel, precum și doi pui sau o pereche de porumbei, simbol al dragostei desăvârșite a familiei și rezultatul acesteia: nașterea de prunci.

Deși sărbătoarea Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul a fost fixată de Biserică și trecută în calendar după Sinodul al VII-lea ecumenic (787), credincioșii daco-romani, străbunii noștri, au cinstit evenimentul cu un fast deosebit în luna lui Cireșar (iunie). De la ei, până astăzi, am moștenit multe tradiții și obiceiuri vrednice de luat în seamă. Ca de exemplu și în ceea ce-i privește pe munteni: nedeile și ciumărcile - întâlniri de bucurie pe vârfurile sau pe versantele Carpaților; sâmbrele - alesul oilor, focurile din Oaș și Maramureș ș.a., târgul fetelor sau distracțiile controlate de pe înălțimile Apusenilor - Muntele Găina - constituiau cinstirea sărbătorii Nașterii Sfântului Ioan. Pentru aceasta, ca o încununare a celor nouă luni de tăcere și pustie (octombrie-iunie), fecioarele curate (ielele nopții, zânele zilei, Ilene-cosânzene sau ursitorile) împleteau din florile cele mai alese ale câmpului covoare sau cununa de Sânziene pe care o ascundeau în cele mai limpezi izvoare sau în apă curată, ferită. Tânărul care găsea această cunună era alesul celei ce o ascunsese și i se dezlega limba, ajungând la cununie. Profundă curăție sufletească a neamului nostru. Acea tradiție a „coroniței cu spice", simbol al zeiței Cibele la romani, este târzie și de proveniență păgână. Ecoul bucuriei pentru vrednicie a fost păstrat în tradiția noastră sfântă: la mirese prin „coroniță", la miri prin „floarea miresii"; la tineri, prin flori și falduri multicolore și mai ales la bradul cununiei ca simbol al fidelității veșnice. Coronița de flori (sânziene) împodobește fruntea copiilor merituoși la învățătură și cu o purtare demnă, fiind bucuria părinților și mângâierea rudelor și prietenilor.

Legat de sărbătoarea Sânzienelor (Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul) este obiceiul „paparudelor" și drăgaica. Paparudele sau invocarea ploii este o datină a colindului și strigătul celor mici la „locuitorul pustiei" și deșertului să trimită ploaie la vreme ca și în vremea lui Ilie. Tradiția specifică străbunilor noștri și practica avea loc între sărbătoarea Nașterii Sfântului Ioan (24 iunie) și răpirea la cer a Sfântului Prooroc Ilie (20 iulie) în luna lui Cuptor, când pământul are nevoie de umezeală. Drăgaica, bucuria tuturor sau bâlciul din afară, este un obicei vechi cu distracții populare (mai ales călușarii) și de schimb de marfă, așa cum era și la poporul biblic, în afara templului din Ierusalim. Tradiția este vie mai ales în părțile Buzăului și începutul acesteia se pierde în milenii. Bâlciul respectiv a fost îngăduit și de către voievozii neamului românesc. „Drăgaica" era cunoscută mai ales în Imperiul otoman, Țările Române fiind gazda contactelor comerciale între Orient și Occident de-a lungul veacurilor, pe mare sau pe uscat.

Tradițiile, obiceiurile și datinile legate de sărbătoarea Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul (Sânzienele) au rezistat de-a lungul timpului, fiindcă au avut în același timp un teren prielnic la strămoșii noștri și un motiv sfânt de evlavie și izbăvirea neamului omenesc: Nașterea Înaintemergătorului și Botezătorului Domnului nostru Iisus Hristos, Mântuitorul lumii.

Lasă un comentariu