Noi suntem țara lui Impozit Vodă, / La noi, tot perceptorii sunt la modă, / Ne zbatem în impozite și-n lanțuri / Sub grele ministere de finanțuri. // Astfel că, zilnic, statul ne înșală, / Plătind birocrația mondială, / Că am ajuns o biată colonie / Și numele nici nu ni se mai știe. // Și ne distruge cine ne repară, / Ca să ne pierdem numele de țară, / Nu mai avem nici școli și nici spitale, / Dar tot plătim la taxe infernale. // De-a pururi, România la răscruce,/ Nimic pe-aicea nu se mai produce / Și facem liniștiți ce ni se cere, / Cu oameni mai puțini ca ministere. // Că mai lucrează, ocolească-i vina, / Dobânda, avocații și rugina, / Noi suntem țara lui Impozit Mare, / Aici se pune taxă, când se moare. // Și unghia, când crește, se plătește, / Noi suntem țara lui Impozit-Pește, / Plătim și suveranitatea fostă, / Când zicem nu, când zicem da, ne costă. // Noi suntem țara taxei indecente, / Ne exprimăm în minus și-n procente, / Impozit, după cum suntem, ne cheamă, / Noi suntem țara-taxă, țara-vamă. // Amanți de cârpă ai credinței laxe, / Puternici în impozite și-n taxe, / Și culmea e că, din întreaga plată, / Nimic nu ni se-ntoarce niciodată. // Poporul dă și statul ia cât poate, / Guvernul papă, cu plăcere, toate, / Și-i mai rămâne, totuși, din greșeală, / Un strop și pentru criza mondială. // Tot noi plătim umili această odă: / Noi suntem țara lui Impozit Vodă, / Potopul nu e-n stare să ne spele, / Sub biruința birurilor grele."
Am apelat, deloc întâmplător, la începutul acestui editorial, să redăm aceste versuri ale poeziei lui Adrian Păunescu, „Țara lui Impozit Vodă", scrisă, de marele poet la 8 august 1998, la Bănești. Am ales-o pentru adevărul ei spus, cu tărie, de un mare patriot român, de un ilustru luptător pe baricada interesului național și a adevărului. Pentru că, de 27 de ani, acest neam atât de apăsat, de toți, în vâltorile vremurilor care numai prietene nu ne-au fost, trăim, aici, la Porțile Răsăritului, sub „biruința birurilor grele", cu acești veșnici „perceptori la modă", „sub grele ministere de finanțuri", pierzându-ne „numele de țară" într-o „Românie la răscruce", sub „dobânda, avocații și rugina". De 27 de ani, trăim într-un sistem blocat, românii „cu drept la adevăr", care nu se mai pot bucura de nimic, speră în dorita așteptata înviere a neamului. Într-o Românie în care sub apăsări, sub poveri „se pune taxă, când se moare", „și când crește unghia", că plătim biruri grele, dar înapoi „nimic nu ni se-ntoarce, niciodată", statul ia cât poate, „guvernul papă totul."
Nu putem crede, nici în ruptul capului, că guvernanții, unii cu studii așa și-așa, de azi au citit aceste versuri din poezia lui Adrian Păunescu. Nu putem fi atât de naivi, atunci când, în opoziție fiind, în frunte cu Liviu Dragnea, s-au gândit să elimine, din cele multe, 102 taxe. Partidul aflat azi la guvernare, nu pentru români o făcea, ci din anumite interese și calcule politice, pentru votul românului la alegeri. Atât. Apoi acele taxe, pe care le doreau eliminate, nu erau chiar atât de apăsătoare. Totul făcea parte dintr-un scenariu politic, cu gândul la o viitoare putere! La nimic altceva. Apoi, când au fost puși să numere banii țării, după ce au eliminat acele taxe mărunte și au promis românilor salarii ca în Occident, ca în celelalte țări ale Uniunii Europene, și-au dat seama că sacul este cam gol. Și nu prea e de unde și cum să-și respecte promisiunile. Gura nu doare să promiți, cât mai mult, dar posibilitățile sunt acelea care sunt. Adică, puține. Dorindu-se providențiali, inși cu dosare și procese penale, cu condamnări, ne aruncă într-o erată a istoriei prezentului, într-o țară aflată parcă sub viscolul de iarnă. Mereu mergând în marșarier, guvernanții, de 27 de ani încoace, parcă ne-au așezat, tot timpul, într-un război pierdut, un fel de robi ai diverselor pacte antinaționale, coborând din versurile: „Hei, voi, analfabeți cu mult noroc / V-ați pus pe țară, să produceți jale, / Să provocați incendii sociale, / De viața noastră să vă bateți joc //…// Ne-mpingeți înapoi, ca, în curând / S-ajungem în Comuna Primitivă", scria Adrian Păunescu, cu adresă la cei care nici măcar de versurile următoare n-au auzit, deși ar fi trebuit: „Isteneme, Isteneme, / Jurem noi să-ți dăm probleme, / ca valahii să știe / Hungarautonomie //…// No, împingeți, Miklos, calul, / Bistos să luăm Ardealul, / Nem o cale noi găsit-a, / Ca Covasna și Harghita //…// Cum să nu furem noi calul, / Cum să nu vă luăm Ardealul?". Dacă de traiul zilnic al românului nu le pasă, măcar de integritatea statală a României să se ocupe guvernanții într-o țară pândită de autonomii teritoriale, pe criterii etnice.
Școlile în care se formează, se educă tineretul nostru, sunt așa cum sunt, analfabetismul și semianalfabetismul, prin unele locuri au ajuns, recunoaște acest adevăr chiar Ministerul Educației Naționale, chiar la 40%, spitalele sunt mereu în a lor prelungită suferință, medicamentele insufieciente și costă, uneori, de trei ori mai scump decât în Germania, Franța, Ungaria, Polonia, și ele membre ale Uniunii Europene.
Și când te gândești că port-fanionul acestor dezamăgiri, minciuni, șmecherii într-un scenariu antinațional, îl poartă habarnista Olguța Vasilescu, preferata din neamul politic al lui Liviu Dragnea, cel care a îmburcat-o direct în jilțul de ministru al Muncii, să poarte o pălărie cam prea mare pentru capul cunoștințelor ei în domeniu, care și-a dovedit totala incompetență, prin penibila, absurda Lege a Salarizării Unitare, în acest infern fără Dumnezeu, în care guvernanții, la întâmplare puși, ne-au aruncat. Ce propunea, cu ceva vreme în urmă, Olguța ministrul? Mărirea salariilor primarilor, viceprimarilor, președinților și vicepreședinților consiliilor județene, cu 30%. Nu-i, oare, cam mult? Ba este! Numai că Olguța, ministrul habarnist, nu-și face probleme, amenințându-ne cu seninătate, dar și cu multă iresponsabilitate și incompetență, cum mereu o face, că aceste măriri nu vor fi făcute din bugetul de stat, ci din bugetele locale. Adică, să fie cât mai mari aceste măriri. Nu contează! Ele se vor face din banii noștri, ai tuturor, ai contribuabililor. De unde?
Tot Olguța ministrul, precum și apropiații ei, acei contribuabili-Pește, „perceptorii la modă", au mai născorit ceva: impozitul pe gospodărie! Păi, dacă au fost propuse, cu ani în urmă, impozite pe scaune, pereți, pentru peștii din acvarii, animăluțe și stâlpi, de ce nu ar fi și unul pe gospodărie?! Iar ca să o scoți la capăt și la socoteală, în acest caz trebuie să-ți mai plătești și un contabil! Bani să iasă. Că totul e stupid nu mai contează!
În acest perpetuu carnaval al inconștienței, biet românul nu mai are, parcă, loc în țara lui. Valoarea, meritocrația sunt călcate în picioare, cu acea dușmănie cultivată de guvernanți în cei 27 de ani. Oamenii de valoare au plecat. Și-au luat lumea în cap și s-au dus cât au văzut cu ochii. A rămas cine a rămas. Cei care ne conduc! Niște neisprăviți puși să guverneze această Românie.
Nu-ți vine să crezi, văzând cam la cât va ajunge, sub ministrul Olguța, prin Legea Salarizării Unitare, salariul minim pe economie, în anii următori: la 2.500 de lei! Și, din nou, te întrebi: de unde, oare? De unde banii necesari, din moment ce, în această Românie, în afara întreprinderilor mici și mijlocii, după ce un Petre Roman și ai lui au distrus industria, de el considerată „un morman de fier vechi", și agricultura României, nu produce nimeni mai nimic? Unde se va ajunge? Ademeniți de salariile mari, mulți privați vor trece la bugetari, mai-marii urmărind, și astfel, distrugerea celor care mai produc azi, cărora statul acesta le ia, zilnic, pielea, să-i vadă falimentari. Într-o țară cu astfel de guvernanți, orice este posibil! Așa s-a ajuns să înțeleagă ei, în felul lor absurd, un anumit fel de „specific național".
Așa a ajuns românul să se trezească într-un fel de agonie a conștiinței colective, fără speranța zilei de mâine, pentru el și copiii lui.
Într-o țară în care, Doamne, cum mai jonglează oamenii politici cu iluziile românului! Promit marea cu sarea, un rai cu maluri de mămăligă și râuri de miere. Iar unii români, din păcate, îi cred! Chiar nimeni să nu fie, pe acolo, sus, cu capul pe umeri, să-i tragă, măcar din când în când, de mânecă, să le spună că, de o vreme încoace, acești speriați, derutați, habarniști, adormiți demnitari-guvernanți fac numai prostii, călcând, penibil, prin străchini?! Situație în care românilor îndrăznesc să le mai amintesc versurile lui Dimitrie Bolintineanu din poezia „Cea de pe urmă noapte a lui Mihai cel Mare": „Cei ce rabdă jugul, ș-a trăi mai vor, / Merită să-l poarte, spre rușinea lor!".
