Au fost Sânzienele, o altă Zi a Soarelui

Distribuie pe:

A fost o altă Zi a Soarelui, când Sânzienele au țesut veșmântul Sărbătorii Nașterii Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul. Etnologii vorbesc de o renovare rituală a timpului, prin Sărbătoarea Sânzienelor, numită și Cap de Vară sau Amuțitul cucului. După unii cercetători, sărbătoarea are la origine cultul roman pentru zeița Diana, după alte opinii, sărbătoarea își are originea într-un cult geto-dacic străvechi al soarelui.

Se spune că, la trei zile după Solstițiul de vară, soarele își spală fața spre a simți mai bine cum se deschid porțile cerului și cum stau de vorbă lumile, cea de Aici și cea de Dincolo; lumea de Aici, iar sub semnul focului, al soarelui, al purificării prin rostogolirea roților aprinse pe dealuri sau plutirea lumânărilor pe ape curgătoare; lumea de Dincolo, iar în forța magică a Sărbătorii prin practicile de pomenire a celor trecuți în veșnicie. Sunt puse în cumpănă viața și moartea. Aruncarea cununilor de Sânziene pe acoperișul caselor, fiecare reprezentând un nume, al tatălui, al mamei, al copiilor, e ritualul întâlnirii dintre viață și moarte. Dacă cununile se opresc pe acopriș, viața va continua în legile ei pământești și mai mult decât atât va fi ocrotită de forțele răului, înlăturate prin dansul alb al Sânzienelor, Drăgaicelor, Sfintelor, Frumoaselor, Măiestrelor, „entități ale aerului", pure și nobile, fiice ale Soarelui, zâne ale câmpului, purtătoare de noroc și fertilitate. Dacă cununile cad de pe acoperiș sunt prevestitoare de moarte, numai că prevestirea este atenuată de armonia pe care o nasc sânzienele -zâne și sânzienele-flori; „zâne la fântână/ așează pe ape/ iubiri arzătoare", se spune prin „Hora Drăgaicelor", iar florile de sânziene (gallium verum) deschid bucuria împlinirilor, fiind„struțuri pentru cununie". Cine bea roua căzută pe florile de sânziene în zorii Zilei Sfântului Ioan Botezătorul - instituie tradiția populară - își va împlini viața în bine și lumină. Un poem din creația lui Ion Barbu, Suflet pierdut, aduce imaginea dublului soare „de Drăgaică", după cum preaplinul de lumină al sărbătorii, în poemele Vara și Vara nouă ale lui Lucian Blaga, intră în pământul întreg și timpul ce își întinde clipele în sublim: „Umezi până-n brâu/ se-ntorc pescarii de la Murăș/ cu libelule prinse-n pălărie (...) Eu macin între degete spic după spic/ și-azvârl grăunțele în lume, fără rost,/ în cinstea soarelui. / Apoi mă ridic". În cinstea soarelui, cei care, de Sânziene, au aprins focuri, rotindu-se în jurul lor, au rostit cuvintele: „Du-te soare, vino lună/ Sânzienele îmbună..."

Ne-am încredințat binefacerii acestei zile. Ne-a apărat numele, făptura și nemurirea venind din tămăduirea florii sacre și înălțarea prin vrednicia Sfântului Ioan Botezătorul. Iisus știa că dincolo de sfârșitul scăldat în sânge al Înainte-mergătorului Său, va străluci slava sa veșnică. Iisus știa că Ioan era tare cu Duhul și de aceea i-a trimis răspunsul: „Duceți-vă și spuneți-i lui Ioan ce ați văzut și ce ați auzit: orbii văd, șchiopii umblă, leproșii se curățesc, surzii aud, morții învie și săracilor li se binevestește".

 

Lasă un comentariu