Cu ani în urmă, investigam exilul românesc în dimensiunea sa americană (A doua Americă, Editura Tipomur, 1994), ca apoi să mai încerc o radiografie a exilului românesc din perspectivă literară (Literatura exilului, exilul literaturii, Editura Nico, 2008), iar în ultima perioadă, în paginile revistei Vatra veche, am inițiat ancheta „Exilul românesc" , o dezbaterere a aceluiași fenomen.
Cuprind în demersurile mele un orizont extins, din care cred că se poate contura o radiografie a exilului românesc în parametrii lui esențiali, ori măcar referențiali.
Fenomenul a ajuns însă la o amploare dramatică, dacă avem în vedere numărul mare al celor care au ales exilul ca o formă alternativă a supraviețuirii decente, în condițiile degradăriui continue e nivelului de trai din România.
Dacă termenul exil își are echivocuri inconfortabile, poate că cel de emigrație definește mai puțin ambiguu condiția celor care, nu de ieri de azi, trăiesc departe de casă.
Emigranții ajunși în exil (iată o juxtapunere de concepte, ușor forțată) din considerente ideologice sau financiare au trecut înainte de toate prin sindromul adaptării, apoi prin cel al integrării, temporare sau definitive, aici opțiunile sunt oscilante și nu întotdeauna fără întoarcere, fără reveniri.
Fiecare în parte, acolo unde s-a stabilit, a încercat să dea un sens existenței, să se regăsească, să-i adune puteri pentru a merge mai departe nu în genunchi, ci cu fruntea sus, în demnitate și onoare. (Nu mă feresc de cuvinte mari!)
Una dintre componentele definitorii ale exilului românesc, al emigrației românești este cea a creației - literare, plastice, muzicale etc... - fie ca o continuare a unor preocupări din perioada viețuirii în patria natală, fie ca o activare a unor resorturi compensative, în țara de adopție.
Dacă e să trag o sintetică concluzie, trebuie să remarc înainte de toate funcția terapeutică a creației celor care, indiferent din ce motive - politice sau economice, au optat pentru un alt spațiu geografic în care să trăiască.
În cele mai multe cazuri, prin creație, se continuă, într-un fel, legătura cu țara, țară însemnând deopotrivă neam și limbă, într-o regăsire continuă a unui paradis pierdut.
Această carte adună între coperțile ei ceea ce în termeni noiceni ar fi sentimentul românesc al ființei.
Cei doi autori, Ovidiu Stan, ca poet, și Dora Groza, care ilustrează această carte, prin poezie și pictură, au fiecare alte motive ale opțiunii de a se stabili în străinătate, după ani de formare „acasă", după împliniri/neîmpliniri profesionale, după eșecuri ale așteptărilor lor.
Există mai multe fețe ale exilului. Pentru Ovidiu Stan copleșitoare e fața urâtă, cea care se delimitează de toate avantajele unei civilizații occidentale, vorbind despre un „Exil în negru", nu despre cel „roz-bonbon" pe care-l invocă/evocă mulți. Ovidiu Stan a ajuns la un Capăt de pod: „Poate-i tristă viața mea acuma,/ Dar e tot și toate la un loc,/Vreau să repornesc furtuna,/ Vreau și să se oprească timpu-n loc". Poetul nu-și găsește locul în lumea care-l înconjoară, dar nici nu se poate rupe de cea din care vine.
Oricum, creația rămâne un mod aproape organic de a menține legătura cu cei de acasă, de aici și opțiunea de a scrie în limba română a celor mai mulți scriitori, pe de o parte, și de a valorifica simboluri dintr-un specific cultural etnic, în limbajul artelor vizuale.
Dacă poezia din acestă carte e un strigăt continuu, o revoltă, o luptă a autorului dusă cu sine însuși, plastica Dorei Groza are calmul armoniilor. În ambele cazuri, creația este reflexul firesc al stărilor dominante în viața de zi cu zi a nevoii de integrare, cu hărțuirea nostalgiilor (Dorul de casă se cheamă un poem!).
Avem de a face cu o curgere contrapunctică - vehemența atitudinală e într-o succesiune ritmată cu armonia cromatică și compozițională, fiind creat un echilibru al limbajelor artistice.
Poate că lucrurile se leagă mai bine și datorită faptului că, la rândul său, lui Ovidiu Stan nu-i este străin limbajul plastic.
El simte formele plastice și culorile, ceea ce îl apropie pe de altă parte și mai mult de bacovianism, nu doar în simbolistica culorilor, pe care de altfel îl invocă în poemul Într-un salon mizer din Occident: „Vreau un salon bacovian cu ploaie", ca orizont de așteptare.
Ovidiu Stan stă departe de mode și modele poetice, însă, el încearcă să fie el însuși, developând stări dominante pe traseele sale existențiale. E, într-un fel, poezia din acest volum și o autobiografie lirică, într-un decupaj temporal și geografic bine delimitat, un poem chemându-se chiar De vorbă cu mine.
Nu are complexe de vreun fel și nici rețineri, mergând până la radicalism opțional: pentru că se simte Pedepsit fără motiv („În sala de trofee, Dumnezeu/M-a răstignit într-un ungher ascuns") „Și scriu cu litere de-o șchioapă pe o ușă/Că nu mai cred de mult în Dumnezeu!" (Într-un salon mizer din Occident).
Cartea, în cele șase „etaje" ale sale (DESPRE MINE, DESPRE aproape NOI, DESPRE IDEALURI, DESPRE PREZENT, DESPRE NOSTALGII, DESPRE MONȘTRI) are densitate și profunzime, îndeamnă la meditație, la reflecție. Ea cuprinde totul în calea ei, ca un bulgăre de zăpadă - fericire, tristețe, bine, rău, iubire, ură, frumos, urât, speranță, deznădejde, teamă, încredere...
Poate că e una dintre cele mai dense cărți despre condiția exilului românesc din ultimele decenii, de mare altitudine a trăirilor.
Dacă poezia lui Ovidiu Stan cuprinde un arc de timp de aproape trei decenii (un poem e datat „prin 1989"), cele mai multe sunt din ultimii ani, ca și ilustrațiile Dorei Groza, care sunt de dată recentă, fiind o regrupare a binecunoscutei maxime („Ut pictura poesis"), ca poezia, pictura! Pictura Dorei Groza e ca un ecou al poeziei lui Ovidiu Stan.
Totul în această carte însă e de stringentă actualitate, dar e deopotrivă și document existențial.
