ÎNTRE A FI ȘI A TRĂI

Distribuie pe:

Existența cotidiană ne confruntă în permanență cu încercări dificile ce reflectă, într-un final, capacitatea noastră de a trăi la altitudinea proiectată și asumată, nu doar de a exista sine die. Nimic nu este întâmplător, deși nu rareori ni se pare nedrept ce se întâmplă în jur, implicit cu noi ca personaje reale, întrebându-ne, retoric, desigur: De ce tocmai eu? De ce tocmai mie? Și nu rareori confruntările sunt dramatice, dar tocmai acestea sunt cele care ne deschid drumul spre Sine, proiectând Adevărul Sinelui în lumină - adevăr care pe unii dintre noi îi înnobilează cu înțelepciune și nebănuite profunzimi, iar pe alții îi sluțește, întunecându-le oglinzile dimineților.

La cumpăna apelor, după crâncene turnire câștigate sub culorile fragilului electron captiv, creator și creativ, din atom, la 60 de ani, Răzvan Ducan se așază bătrânește pe piatra filosofală, îmbrățișându-și, cu nedezmințită și fermă tandrețe, halebarda (sau lancea… lui Horea, dacă preferați), fără a o lăsa din mâini, și concluzionând că:

„Nu ne-ar ajunge iubirile din noi,

De cât am avea, creștinește, de iertat,

Nici cărămizile nu ne-ar ajunge,

La cât de lung ar trebui ridicat,

 

N-ar ajunge Marele Zid Chinezesc,

Pe câți ar trebui să punem cu spatele la el,

Nici gurile prin care, răsplata după faptă,

Oricât am vrea, nu ar ajunge defel.

….

Și totuși (zice el, cu abur păunescian), o întrebare e în capul listei:

Cine să apese pe ceea ce este de apăsat,

În piepturi în care îs inimi de români,

Să le trimită, până acestea nu mai bat?

 

Îi poftesc să o facă totuși, numai dacă

Cei ce dau ordin sunt fără de păcat

Și cred că-s rupți din uși de biserici,

Să apese pe ceea ce este de apăsat."

E un fragment din poezia „Nu ne-ar ajunge", scrisă în februarie 2017, după ce poetul - pacient, în recuperare postoperatorie - avut vreme să se decompenseze și a prins o oarecare distanță față de una dintre cele mai puternice încercări ale vieții sale.

Virând, cu luntrea lui Caron, cel cu ochi de onix, înapoi, către Purgatoriul cotidian, poetul electronului fragil din atom observă, pe „Marea trecere", acum devenită… „de zebră", că timpul pe care vrea să-l cumpere, să-l negocieze cu Universul, nu-i chiar cea mai strălucită opțiune, fiindcă

„…nu trece așa de silențios cum pare,

sunt raliuri și între sevele capilare.//                  

Într-adevăr, sunt și depuneri de arme

și arte ale războiului bătutului din palme.//…//

Într-adevăr, visele înmuiate nu ating înaltul,

într-adevăr, se târâie ca șarpele, saltul.//

Într-adevăr, și electronul din atom

suferă de-o proximă scuturare de pom.//

Într-adevăr, s-au efemerizat și oamenii mult,

își fierb în ibric bruma de tumult.//

Într-adevăr, din materie se aud bocitoare,

Timpul este, deopotrivă, și brumă, și floare.

„CUMPĂR TIMP", recenta carte a lui Răzvan, deși consecventă principiului „mă laud și mă cânt", mărturisit și enunțat nu cu multă vreme în urmă de poet, este un manifest cu adresabilitate publică, nu ca laudă de sine, ci ca blagiană „laudă (a) lucrurilor" și mai ales a faptelor, trimițându-ne cu gândul, fie și neintenționat, la puterea exemplului Euharistiei, la minunea dumnezeiască a Înmulțirii pâinilor și a peștilor.

Deși nu este o persoană religioasă (în fond, relația fiecăruia dintre noi cu Divinitatea este o taină personală, o intimitate, nu un spectacol, nu un discurs declarativ), cartea debutează ex-abrupto, relatând, în aparență, un banal dialog „La pescuit", îndeletnicire ce se metamorfozează pe parcurs, enunțând idei directoare și precepte asumate ale profesiunii de credință a autorului.

- La ce dai? - m-a întrebat un pescar

pe marginea râului lui Heraclit.

- Cum la ce dau? La timp.

- Cum la timp?

- Foarte bine, i-am răspuns.

Pun timp în cârlig,

aștept până vine

un timp mai puțin răbdător,

un timp mai puțin dispus să aștepte,

se dă la momeală, o înghite,

și astfel îl prind.

(n.n. Observați hemografia - scrierea cu sine - care aici se manifestă explicit ritualic)

….

- Cu exemplarele prinse

îmi voi hrăni deprinderile viitoare,

fiindcă înțelepciunea mea

crede în puterea exemplului.

Masa va fi sățioasă,

chiar dacă gustul va fi

ceva mai apropiat

de cel din conservele de himere."

În cazul de față, „puterea exemplului" nu se raportează la aburul metaforic venind dinspre Fănuș Neagu, ori la poezia lui Marin Sorescu, unde m-a dus cu gândul discursul lui Răzvan, ci, păstrând distanța, proporțiile și respectul cuvenit, la Înmulțirea pâinilor și a peștilor - denumirea sub care sunt cunoscute două dintre minunile lui Iisus.

Vă amintiți că, atunci când Iisus a aflat despre decapitarea lui Ioan Botezătorul, ucis, la cererea Salomeeii, fiica dansatoare a Irodiadei (cherchez la femme!), s-a urcat, întristat, singur, pe o corabie, îndreptându-se către un pustiu de lângă Betshida, spre a se reculege, spre a se ruga, a medita… Dar mulțimile se țineau după El, îl urmau pe jos, oamenii privindu-l plini de speranțe ca pe Învățătorul Salvator. Văzându-i atât de mulți, ca o turmă de nefericiți fără păstor, bolnavi, disperați, a renunțat la liniștea singurătății, s-a amestecat între ei, le-a vindecat rănile, le-a vorbit despre Dumnezeu și, privind spre Tatăl ceresc, i-a hrănit pe toți, dumicând cele cinci pâini și cei doi pești, transformând ÎMPĂRȚIREA ÎN ÎNMULȚIRE, principiu nu doar filosofic de mai târziu, ci și fizic, dacă ne gândim la fisiunea nucleară, fiindcă tot citează Răzvan electronul din atomul Arborelui Vieții, supus și el permanentei transformări a materiei.

Nu-i vorba aici despre o înmulțire a pâinii biologice, cea de toate zilele, ci de Mântuitorul pământean venit să sature din pâinea euharistică nu 7 miliarde de locuitori, ci mulțimi infinite, care se vor succede până la Sfârșit, creând „universul euharistic".

Poate salva Poezia universul uman? Desigur! Creația este har dumnezeiesc. Omul este o fărâmă din Univers, creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Regele David scria Psalmi. Oare de ce?

Locul unde Iisus marchează universul euharistic  - după cum putem extrapola, citind atent cartea lui Răzvan, și cum scriam și eu în cartea mea „Trandafirii deșertului", „era pustiu" (versetul 15), deci nimic nu se petrece în Valea fertilă a Iordanului, sau pe malul Lacului Tiberiadei, înconjurat de vegetație luxuriantă. Nu! El alege „pustiul", pentru că acesta conține vidul existențial, ariditatea trăirii în absența lui Dumnezeu. „Suflete moarte"! Nu mergem până la Gogol, nu-i nevoie, le întâlnim la tot pasul…

Dar... În momentul în care conștientizăm că se apropie furtuna ce ar putea să zguduie ireversibil Arborele Vieții, cu atom și electron cu tot, proiecția fiecăruia despre Dumnezeu, despre existență, despre ființare, se schimbă. Ne agățăm de cea mai mică speranță, ne rugăm oricui - chiar și unui Dumnezeu a cărui existență nu o putem certifica, dar nici nu o putem nega - chiar dacă suntem atei -, neavând dovezi. Singura dovadă palpabilă rămâne, „pustiul", pentru că acesta conține vidul existențial, ariditatea trăirii în absența lui Dumnezeu, acel „timp mai puțin răbdător, un timp mai puțin dispus să aștepte"… care, cum spune Răzvan, „se dă la momeală, o înghite"…

În mod firesc, această carte a lui Răzvan nu este una sărbătorească, nu este un cadou - fiindcă așa se obișnuiește, și așa se cuvine, ci este, mai degrabă, o ladă de zestre sau un seif, sau un „selfie", de fapt, da capo al fine - cu cele mai prețioase lucruri și întâmplări - mai mult sau mai puțin fericite - dintr-o viață de om... până la 60 de ani. Fiindcă fericirea nu este totdeauna, și nu este neapărat, veselă.

„De ce mi s-a dat tocmai mie

Ochiul cât oul de porumbel,

Ca să pot vedea

Ecoul strigătului ce se întoarce

Ca să știu cât sunt de adânc?

Și după uimirea

ce se întinde ca o nedumerire,

cât sunt de lat?

 

Cine mi-a spus să spun:

«Sesam, deschide-te!»,

Ca să pot vedea metaforele

Cum plutesc

În lichidul amniotic al facerii

Înainte să se rupă apa

Și să ajungă în poeme?"

Cine? Așa a fost să fie. Nu ne putem alege ursitoarele, nici aripile, dar uneori, le eliberăm de sub cămașă, prinzându-le de umeri cu ramuri verzi, ca Icar. Și aidoma lui, ne prăbușim în valuri, ca în tablourile marine ale lui Aivazovski.

E teribilă această carte a lui Răzvan. De fapt, dincolo de cuvinte, dincolo de metafora explicită, el pledează pentru neastâmpăr și desprindere, pentru salt (care uneori se târâie ca șarpele), nu doar către înaltul visului, ci și spre senina lumină a dimineții, fiindcă fiecare pas al nostru înseamnă jumătate zbor și jumătate cădere, iar acest perpetuum mobile se poate desfășura și firesc, pe drum drept, în calma geometrie a iubirii Aproapelui și a iertării de sine, dar și dureros, în arșița întrebărilor fără de răspuns.

„Caută bine în sacul cu zâmbete,

fiindcă s-ar putea să găsești unul

și pentru cel mai mare dușman al tău.

Acesta este primul semn

Că începi să afli știri despre tine

Și de pe partea nevăzută a firii.

...

Caută bine, fiindcă s-ar putea

să găsești în tine un altul

care să te poarte mai silențios prin lume

și să-ți reinventeze raporturile

cu sine și Dumnezeu."

Este o carte puternică, în egală măsură introspectivă și exhaustivă, fiindcă și jocul cu mărgelele de sticlă, și jocul de-a râsu'-plânsu' au drepturi și locuri bine stabilite în arsenalul înfățișărilor noastre poeticești, ușor histrionice uneori, dar numai atât cât trebuie.

„Stau pe marginea mea

și-mi las gândul să cadă în mine,

apoi aștept ca el să se întoarcă

sub formă de ecou,

dar gândul întârzie,

semn că nu e suficientă

o singură așteptare.

...

Am învățat lecția pericolului

de a fi adânc mai mult decât se crede,

și, poate, mai mult decât se cuvine."

„EXIST DOAR FIINDCĂ ÎNDRĂZNESC SĂ VISEZ" - conchide poetul-inginer de formație materialist-darwinistă, admițând totuși că..., „din punctul de vedere al lui Dumnezeu, admițând că ar exista, cred că atitudinea lui față de mine este una a îngăduinței și a toleranței maxime, asemănătoare cu cea a părinților față de copilul lor neștiutor."

 

UN COPIL ȘTIUTOR...

„Un poet remarcabil, tânăr și copleșitor, Darie Ducan continuă opera de familie a tatălui său, Răzvan Ducan, poet și gazetar de prestigiu, din Târnăveni. Dumnezeu a dat acestei familii suficientă vocație pentru a întemeia o literatură". (Adrian Păunescu)

Din corespondența celor doi scriitori, separați doar de coordonate geografice, tânărul urmând cursurile universitare și doctorale ale Sorbonei pariziene, tatăl urmându-și destinul la Târnăveni și Târgu-Mureș, alături de soția sa, Carmen, iubita mamă a lui Darie, s-a născut o carte adorabilă, adunată între coperți de fiul lor și numită „PĂRINTAR. RĂZVAN DUCAN 60", Editura Vatra Veche 2017. Un amplu dialog între cei doi, presărat cu texte literare de sine stătătoare și poezii, ilustrat cu fotografii din arhiva familiei. O lecție de iubire și respect, luminând, prin puterea exemplului, o Casă a sufletelor tari.

**

„Îndrumar de prietenie" s-ar putea subintitula volumul de interviuri cu Răzvan Ducan, realizate și adunate de Nicolae Băciuț în volumul retrospectiv „DUS ÎNTORS. RĂZVAN DUCAN", editat tot la Vatra Veche, titlul făcând trimitere la același episod al intervenției chirurgicale care i-a permis lui Răzvan să se întoarcă printre noi. Sunt interviuri despre Provincia fără provincialism, Despre condiția de scriitor, Despre Eminescu, Despre patriotism, Despre „animatorul cultural", Despre Cenaclu, Despre politică. Altfel spus, despre... cam tot ce ar putea înfrumuseța sau tulbura viața unui poet al Cetății, care declară că „există doar fiindcă îndrăznește să viseze".

Are perfectă dreptate, fiindcă, aidoma mesajului peste timp al lui Radu Gyr,

„Înfrânt nu ești atunci când sângeri,

nici ochii când în lacrimi ți-s.

Adevăratele înfrângeri

sunt renunțările la vis."

Visează, deci, frate Răzvan, ani mulți și frumoși de-acum încolo! Dumnezeu să vă dea sănătate și putere tuturor, să vă bucurați unii de ceilalți!

 

Lasă un comentariu