În parteneriat, mai mulți factori, interesați de procesul de creație: Cenaclul „Elena din Ardeal", Primăria municipiului Târnăveni, Biblioteca Municipală, Despărțământul ASTRA și Casa de Cultură „M. Eminescu" au organizat această acțiune de lansare a cărții de povestiri: „Oamenii din strada Morii" ( Ed. Sf. Ier. Nicolae, Brăila, 2017, 197 pag.), a povestitorului din satul Șona (centru de comună din județul Alba), VERGIL LĂCĂTUȘ.
La acțiunea, din Casa de Cultură „M. Eminescu"- Târnăveni, din 27 iunie 2017, au participat scriitorii Eugeniu Nistor și Aurel Hancu, autorul cărții, Vergil Lăcătuș, cenaclistul Zoltan Demeter, profesorul Ionel Covrig - moderatorul acțiunii, și un public considerabil. Opiniile celor care au luat cuvântul au fost, în general, favorabile pentru povestitorul debutant. Intervenții salutare au avut și profesoara Florica Costea și poetul Dumitru Silitra.
Ce lucru minunat! Să ieși în public cu prima ta carte este ca și cum un vas nou intră pentru prima dată în mare. Este un fel de cununie: Mirele este Autorul, Mireasa lui este Cartea, cartea de debut!
Vergil Lăcătuș debutează editorial la vârsta de 62 de ani când, de regulă, oamenii se gândesc doar la odihnă. Puțini sunt cei care se angajează la un travaliu deloc ușor, ba chiar solicitant până la epuizare. Mihai Sadoveanu scrie romanul „Baltagul"cam într-o lună de zile și este considerat o capodoperă. Vergil Lăcătuș scrie cartea sa de povestiri, ca într-o cursă maraton, surprinzător, în câteva săptămâni, cum s-ar spune, pe „nerăsuflate", între ianuarie - decembrie 2016.
Arghezi debuta editorial la 47 de ani. Cronicarul Ion Neculce era mai în vârstă decât Vergil Lăcătuș când și-a scris Letopisețul său și legendele „O samă de cuvinte". De fapt, el scrie această carte între 60 și 72 de ani, adică timp de 12 ani.
Nu poți scrie proză dacă nu ai o motivație interioară puternică. Vergil Lăcătuș scrie cu pasiune, cu nostalgie, despre oamenii din comunitatea rurală, regăsindu-se totodată pe sine. Scrie cu obiectivitate, în sensul respectării adevărului.
Așa cum spuneam în Prefața cărții, în cele 20 de secvențe epice, modalitatea principală de expunere este povestirea, una antrenantă, dinamică, sfătoasă, la persoasna I, cel mai adesea.
Nu ficțiunea, ci adevărul și realitatea - așa cum pot fi descoperite din perspectiva anilor - este criteriul urmat în povestirile sale.
Are importanță ce va spune critica literară?
Nu aceasta îl interesează pe autor, ci ceea ce vor crede cei despre care scrie - unii în viață, alții trecuți la cele veșnice.
Incontestabil, Vergil Lăcătuș are talent, este un povestitor înnăscut. Stilul său e natural, coerent, în limbaj diurn, cu ușoare accente umoristice și populare, dar unul „adus" la zi, din perspectiva comunicării contemporane.
Redescoperindu-și semenii săi, povestitorul se redescoperă pe sine, uneori cu sentimente nostalgice.
El nu-și judecă semenii, pur și simplu expune cu obiectivitate ceea ce memoria sa sau a semenilor a putut reține.
Pentru aceasta, îți trebuie o anume pasiune și de ce nu responsabilitate în fața Celui Care vede și știe totul, în fața contemporanilor și în fața posterității.
Este un document de viață din care nu lipsesc esteticul, artisticul, neostentative, ci firești.
Fapt este că, dacă cititorul intră în posesia cărții, a celor 20 de povestiri, le citește, cucerit de darul istorisirii, fără a lăsa cartea din mână!
Nu intru în amănunte…
M-am oprit asupra câtorva povestiri, între care „Cârliceanu", „Șorlac", „Papanețu" și altele.
Cine este „Șorlac" ( porecla pentru Petre)? Este nimeni altul decât bunicul povestitotului!
Bunicul, căsătorit cu „frumoasa Biri", împreună cu ea, vor avea 5 copii.
Bunicul „Șorlac" cânta, în tinerețea sa, la vioară era „primar", dar în război ( probabil Primul Război Mondial) a fost rănit la mâna dreaptă, în palmă, și i-au rămas „chircite" două degete... și a trebuit să abandoneze „cetera" lui dragă și, de acum încolo, până la bătrânețe, să cânte la „brascie" (tot o vioară, dar numai cu două corzi)..
Povestitorul, în ipostază de copil, nu poate uita cetera bunicului „răstignită" alături de Isus, în casa bunicilor, parcă face parte din tablou.
Relatările povestitorului, ce se întind pe câteva decenii, în a doua parte a veacului XX și începutul veacului XXI, au ceva din realismul și farmecul prozei lui Marin Preda, legată de satul românesc, de data aceasta, satul de pe Târnava Mică.
Impresionante sunt paginile despre relațiile multietnice, despre „holocaustul" de după al Doilea Război Mondial. Sași țigani, în completare și români, „certați" cu regimul comunist în trenuri de „vite"...iau drumul spre Rusia, în toiul iernii. Prea puțini s-au mai întors acasă din Siberia ...
Istoria de după, 44 aduce marile și tristele „schimbări". Învățătura lui Christos este înlocuită cu învățătura lui Marx, Engels și Lenin - o nouă „treime" ateistă!
Termini lectura cărții și înțelegi că autorul ei este un veritabil povestitor, care nu se rușinează să se numescă țigan. Dar el este, mai presus de toate, om, ca oricare altul, dar unul înzestrat, după chipul și asemănarea Autorului făpturii noastre, bunul, atotputernicul / și / veșnicul / Dumnezeu.
Salut această apariție editorială și sunt bucuros că debutează un fost elev al meu, eminent la învățătură, Vergil Lăcătuș, care este și prietenul meu, o face la 62 de ani împliniți, și reprezință cu cinste etnia romă și nu numai, ci și nemul românesc multietnic.
