„Despre mine,
Despre aproape Noi,
Despre idealuri,
Despre prezent,
Despre nostalgii,
Despre monștri"
Nu am citat un poem, ci osatura superbului volum de versuri al lui Ovidiu Stan, intitulat „Într-un salon mizer din Occident", incredibil contrapunctat - nu doar ilustrat - de artista Dora Groza, cu creații mai vechi sau mai noi, majoritatea tablouri în ulei, reverberații calde, încercând parcă să domolească strigătul poetului și să-i ordoneze nostalgia în ramele unui univers cromatic ondulat.
„Într-un salon mizer din Occident
Îmi macin viața…. Mă am la îndemână " - declară, din start, sculptorul ludușean Ovidiu Stan, stabilit în Spania.
„Într-un salon apatic, congruent,
Cu starea mea și-a lumii în schimbare,
Mă contrazic pe mine vehement,
M-adun și mă împart din răzbunare.
…
Vreau un salon bacovian cu ploaie
Și nu vreau să îmi plângeți astăzi mortul"…
Poate deloc paradoxal, am avut senzația blagiană a universului ondulat, în proiecția poetului care, outsider în Salonul mizer din Occidentul care „l-a ucis pe Dumnezeu", vrea să-și recupereze rădăcinile din matricea originară, repopulându-și universul existențial cu „mobilă greoaie cioplită din gorun" (n.n. - Gorunul lui Horea, de ce nu?)
„și-n robineți să-i curgă Oltul".
Cu conturul României rotunde, scrijelit în inima topită de dorul-dor,
„Gândurile-mi vin, toate într-un iureș,
O cortină neagră, peste-acest tablou;
De-aș putea să cer apa mea din Mureș,
De-ar putea să curgă toată prin hublou.
E vaporul mare, cât să intre-n plic,
Apa-i până-n cârmă, mă îneacă straniu,
Dintre toate câte aș putea să explic,
Știu că acel albastru mi-a ajuns în craniu…
(n.n. - Îndrăznesc să-mi imaginez că se referă la albastrul cerului de Voroneț și la nobilul albastru al caselor țărănești din România)
Mi-a ajuns în oase, lent mă ia cu frica,
Îmi pictează părul, alb, ca-n miezul iernii,
Desenând în carne, nu mai spun nimica,
Mă-ndoiesc de oameni, când ascult vecernii.
(n.n. - Sintagma „desenând în carne" reprezentând, desigur, cealaltă formă a hemografiei creatorului, scrierea cu sine, cu propriul sânge, cu viața sa)
Și conchide, în finalul emblematicei poezii „Dorul de casă":
„Mă-ndoiesc de mine, șevaletu'-i rupt,
Și pictez cu capul într-o lume seacă,
Într-un dans haotic și neîntrerupt
… Dorul de acasă, așteptând să treacă!"
Desigur, dorul de acasă nu trece niciodată, mai ales atunci când „casa" sau „acasa" nu este un acoperământ oarecare, dictonul „Ibi bene ibi Patria" confirmându-se doar parțial, ci fiind „Grădina Maicii Domnului", care își păstrează nealterate valorile fundamentale în cazul acestor doi „zburători" - artiștii Dora Groza și Ovidiu Stan - cu șira spinării dreaptă și cu rădăcinile adânc înfipte în Țărâna primordială, dar și în Cerul devenirii lor cosmice.
Fiindcă … plutind, mai degrabă, decât zburând deasupra „Cuibului de cuci" aidoma eroului lui Ken Kesey (inubliabil interpretat în film de Jack Nicholson), ori mai degrabă aidoma personajelor lui Romulus Guga din romanul „Nebunul și floarea" - intitulat inițial „Isus și ceilalți" -
„În acest salon vopsit în gri cenușă,
Mă regăsesc de zece ani mereu
Și scriu cu litere de-o șchioapă pe o ușă
Că nu mai cred de mult în Dumnezeu!"
Este și acesta un mod de a iubi. De fapt, cred că fiecare dintre noi a avut asemenea perioade dilematice, și, în definitiv, după părerea mea, relația fiecăruia cu Divinitatea este o chestiune de intimitate și ar trebui să rămână discretă, ca orice iubire pe care dorim s-o protejăm, nu un spectacol de artificii, nu un discurs declarativ, ca de campanie electorală.
„Salon uitat în colțuri vechi de lume
În nișe-adânci, fără un pic de aer,
Chiar de-ar avea aceste colțuri nume,
Eu tot le-aș depăna-n același caier.
M-așteaptă zilnic, pe-un perete, Don Quijote
Și-n zugrăvirea fiecărei drame
A unui regn întreg de craniote,
El construiește pentru toți aceleași rame".
Avem de-a face cu un fericit tandem, cele două temperamente artistice extrem de diferite reușind să se acordeze perfect, să-și contrapuncteze trăirile într-o țesătură emoțională puternică, dar fără asperități și, ca atare, durabilă.
Mă întrebam, retoric, desigur, recent, prezentând cartea de versuri a poetului Răzvan Ducan, intitulată „Cumpăr timp", dacă Poezia, Arta, în general, pot salva universul uman! Cred că da! Creația este har dumnezeiesc. Omul este o fărâmă din Univers, creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, care este Iubire. Și, citândul pe Marin Preda sau mai degrabă pe Apostolul Petru, „dacă dragoste nu e, nimic nu e". Iar dragostea poate sădi iarbă și în pustiu, fiindcă este euharistie, credință și viață, creație.
Iisus împarte mulțimilor înfometate cele cinci pâini și doi pești, intenționat, în pustiu - nimic nu se petrece în Valea fertilă a Iordanului, sau pe malul Lacului Tiberiadei, înconjurat de vegetație luxuriantă. Coborând de pe corabia singurătății în mijlocul turmei rănite, fără păstor și fără speranță, El alege „pustiul", pentru că acesta conține vidul existențial, ariditatea trăirii în absența lui Dumnezeu . „Suflete moarte"! Nu mergem până la Gogol, nu-i nevoie, le întâlnim la tot pasul…
Tristeți dilematice, nostalgii, autoironii, chiar în tonuri dure, ca în „Capriciu", creionează în versuri, fără rețineri sau complexe, Ovidiu Stan, autoflagelându-se, desigur, cu măsură:
„Amăgitor, sinistru și pustiu,
Un vis ce îmi întunecă gândirea,
Același vis bătrân și vinețiu
Cerându-și dreptul său și nemurirea
Într-un război de-o nebunie crasă,
Luptându-mă cu mine… doar cu mine!!
Spre-o țintă bine ascunsă și retrasă,
Înaintez cu greu prin serpentine.
Mă lupt stingher, pe baricade false
Și printre norii unui gând rebel;
Secat de tine, am rămas în oase
Și strig doar cu un singur decibel;
Victorie!!!... dar parcă stă ascunsă.
Ironice coșmaruri dau cu biciul
Și lumea mea-i intenționat pătrunsă
De un venin!!... Să fie doar capriciu????"
La antipozi, fără venin, solară, cu o frumusețe caldă, expresivă, emoționantă, permanent iscoditoare, atât în tablourile, desenele și fronseurile cu care contrapunctează versurile lui Ovidiu Stan, cât mai ales în expoziția de bijuterii hand made, realizate artizanal, cu minuție chinezească, Dora Groza ne dezvăluie o altă față a lumii, o lume posibilă, fără încrâncenări, a culorilor sufletului și a jocului, a frumosului din lucruri, a copilăriei din lumina ce nu trebuie niciodată abandonată. Fiindcă, așa cum spunea și ea în interviul din finalul cărții, fiecare dintre noi avem o mitologie, dar, cum am mai spus și susțin, nu ne putem alege ursitoarele, nici aripile, dar uneori, trebuie să le eliberăm de sub cămașă, prinzându-le de umeri cu ramuri verzi, ca Icar, deși, nu rareori, aidoma lui, ne prăbușim în valurile furioase, ca în furtunile din tablourile marine ale lui Aivazovski.
Dar arta nu este zbor doar către înaltul visului, ci și spre senina lumină a dimineții, fiindcă Artistul se adresează Cetății. Fiecare pas al nostru, adăugat celuilalt în mers, înseamnă jumătate zbor și jumătate cădere, iar acest perpetuum mobile se poate desfășura și firesc, pe drum drept, în calma geometrie a iubirii Aproapelui și a iertării de Sine, dar și dureros, în arșița întrebărilor fără de răspuns.
„Trecut-au clipe, ceasuri, și anii chiar s-au scurs
Între străini sunt singur, mă năpădește dorul
Se-aude-n zarea albastră doar tristul meu discurs
Și vreau din nou, odată, să-mi pregătesc iar zborul...
Ce caut? Ce mă ține?
Bagajul e sinistru când sufletu-i pustiu.
Mă-ntreb și eu ca alții, luptându-mă cu mine.
Răspunsul poate-i simplu, dar eu încă nu-l știu."
E o carte puternică, frumoasă, care îndeamnă la reflecție și la recitire, fiindcă...
„Doamne, ce vâltoare de frivolitate,
Ne înghite lumea în al ei festin.
Nu vrem trandafirii-n amoralitate,
Ne ucidem visul, sec și clandestin.
Așteptând marfarul spre eternitate,
Am uitat visarea și-am lăsat povestea.
Pe peronul searbăd plin de vanitate,
Ne-mpărțim nimicul... și cu toate acestea
Tot îmbătrânim!"
Eu nu cred că îmbătrânim, decât dacă vrem. Uman, referindu-ne, bătrânețea este o stare de spirit, ca și tinerețea. Arta însă nu îmbătrânește, ea e veșnică, se duce mai departe, dincolo de noi, către generațiile care ne urmează. Așa va fi și cu această carte și cu toată frumusețea din această expoziție.
Felicitări!
