„Vocea poetică a lui Răzvan Ducan are distincție și personalitate. Stilul lui are identitate, limbajul are personalitate care reverberează din formația sa inginerească."
Nu întâmplător, am pornit tocmai de la spusele lui Nicolae Băciuț, referitoare la distincția, personalitatea, stilul identitar, particularitatea limbajului, pentru a-mi exprima gândurile referitoare la cartea de poezie „Cumpăr timp" (apărută la Editura „Vatra veche") a lui Răzvan Ducan. O carte „despre timp, naștere, iubire, ură, moarte", cum se exprimă același Nicolae Băciuț, carte a unui poet „ironic cu măsură, laconic cât încape", într-o inspirată parcurgere a fazelor trecerii omului prin această lume. O confirmă poetul, încă de la primele poeme ale cărții: „La pescuit", „Cumpăr timp", „Trăiesc timp cu ferestre", „S-a copt timpul", „Cred", „Cuvânt despre mine", „Cadoul meu" și alte poezii de rezonanță.
Întâlnim în poezia acestei cărți a lui Răzvan Ducan o simbolică, atât de personal definită, a timpului: „timp hapsân, curios, băgăreț, superficial, labil", timp „pentru hrana deprinderilor viitoare", zice Răzvan Ducan. La Răzvan Ducan „metaforele plutesc în lichidul amniotic al facerii", cum zice poetul, când sufletul are „buzunarele întoarse."
În această mereu „mare trecere", într-o lume a „efemerizării omului", când „timpul este, deopotrivă, și brumă, și floare", Răzvan Ducan, în acest teatru al viziunilor, vede timpul vitreg într-o lume pustiită: „La ce dai? m-a întrebat un pescar / pe marginea râului lui Heraclit. / - Cum, la ce dau? La timp. / - Cum la timp? / - Foarte bine, i-am răspuns. / Pun timp în cârlig, / aștept până vine / un timp mai puțin răbdător, / un timp mai puțin dispus să aștepte, / se dă la momeală, o înghite / și astfel îl prind" („La pescuit"). Poetul „cumpără timp" de unii „avut și nefolosit", „timp de nepăsare", de chiul, de neimplicare, „timp al capului în nisip", al „statului între perne cu perdeaua trasă", al „ochelarilor de cal", al „botniței pe gură", timp „ascuns sub covor", în „sticlă sau în țigară", luat de la „metrajul bârfei", timp „de spălat apatii": „Dau pe el discreții cash, / pentru cei care l-au risipit, / pentru lucruri facile, pe pofte nesățioase / sau pe vicii. / Pot să depun, dacă se dorește, / și direct, pe card, intransigențe / cu multe zerouri. // Cumpăr timp, / cumpăr timp…" („Cumpăr timp"); „Cred că în mine este, și timp-putrezit, / și timp ce, după un timp, s-a cimentat, / timp a ceea ce ar fi trebuit să fie, / însă nu am putut, nu am vrut sau l-am ignorat. //…// Port și vina unui timp resorbit, / fagocitat și el, fără milă, ca orice intrus, / îmi închipui anticorpi sărind la metafore, / hrănindu-se cu ceea ce aș fi avut de spus" („Cred").
Iubitor de țară, acum, când ne apropiem, în anul 2018, de cei o sută de ani de la Unirea cea Mare și făurirea României Mari, dodoloață, cum o numea Lucian Blaga, Răzvan Ducan vede poeți „care zboară mai sus decât avioanele și se scufundă mai jos decât submarinele." Ei nu sunt cei care „se trag de șireturi" cu Eminescu.
Poetul care scrie „mai jos de moarte nu pot să cobor" și „nu pot să urc mai sus de Înviere", iar în valurile sorții „stau în dreapta Tatălui la stânga morții", ne oferă acel poem-profesiune de credință: „Mi-am deschis firmă: / repar poezii. / Schimb metafore sforăitoare, / înlocuiesc comparații depășite, / reglez emoții / recalibrez rime care șchioapă, / dau culoare versurilor albe, / toaletez strofe etc. / Dar înainte de a le înapoia clienților / fac o tură cu ele / prin disponibilitatea / celor de a le auzi, / pentru a vedea / cum funcționează în lumea reală. //…// Lucrez bine, / căci sunt calificat în munca cu sufletul, / Așa de bine, încât / poemele se atașează de mine / în așa măsură, / încât / parcă nu ar mai dori / să meargă la proprietari."
Teritoriile prin care ne poartă Răzvan Ducan, de multe ori sunt teritorii secrete ale cuvântului, pentru neinițiații în cunoștințe de matematică, fizică, chimie, astronomie. Poemele acestea parcă sunt un fel de „vioară cu goarnă", pentru a da alarma unor timpuri care vin, adesea un fel de cântec al amintirii, dar, în același timp, și al prezentului, și al viitorului incert. Mereu urcat în acel vagon soljenițânian al vieții și al morții, mereu sorbind din acel veșnic izvor al creației, al inspirației și al viziunilor lirice, Răzvan Ducan este un păstor de sentimente, uneori, în postură postmodernistă, apelând chiar și la o soluție, prin acele viziuni îndrăznețe, ale supranaturalului.
Nu poți să nu decantezi acel freamăt în peisajele sufletului, o originală stare lăuntrică, în acea „împărăție de cuvinte a duhului", prin cultivarea „cuvântului nelingușirilor" în cazul celui „născut cu harta Daciei în palmă".
Poetul Răzvan Ducan este și un cronicar al timpului. Trăitor în sălașul timpului, cu o surprinzătoare spontaneitate, dar și cu acea dăinuitoare luciditate, cu limpeziri demonstrabile, Răzvan Ducan ne aduce, în fața ochilor, un alt fel de exprimare a sentimentelor, prin fericita îmbinare a fiorului filosofic cu cel liric, prin această perpetuă cale a căutărilor, prin această lume a unor trăiri, lume „prinsă-n litere de aur" în acea parte a tezaurului limbii, poeziei și culturii noastre românești.
Chiar dacă poetul vizionar, deasupra noastră vede un „cer de pătură, pătură", „poet cu libertatea la purtător", în această a noastră existență browniană, în cartea lui, în care găsim timpul, dar, și pe Dumnezeu, și pe Eminescu, în acel „vâsc al speranței", până și ninsoarea cade, la Răzvan Ducan, din acea „colecție de vederi" în „încăpere, ca un strat subțire", într-un spațiu al localismului poetic: „Stau pe o bancă în centrul Târnăveniului, / Și după perdelele aparentei nepăsări, / Văd cum timpul se-nmoaie, ca o înghețată. / Radiografiez concitadinii care trec pe stradă. // Și le văd trupurile daliene, / ceasuri curgând. / Văd minutarele cum bat șaua, / Să înțeleagă calul lor de pământ. //…// Și caut martori, / Că și-n mine o limbă, / într-un cadran de carne / se tot plimbă."
Sentimentul acela al sensibilității, al trăirii intense, dă naștere și versurilor: „Și, totuși, mi-e frică să privesc o frunză. / Greutatea privirii mele ar putea-o face să cadă / Și astfel să declanșeze, involuntar, / cel de Al Treilea Război Mondial." Iar poemul „Noiembrie", astfel și-l încheie poetul: „Eu cercetez dioptriile lumii, / Cu un fund de borcan, / Și scriu, cu cerneală simpatică, / Biblia după Răzvan."
Poezia lui Răzvan Ducan este încă o dovadă că, prin scriitorii ei, prin poeții ei talentați și citiți, România nu-i, cum spunea un sicofant, o „Sahară culturală". Că bine zice Răzvan Ducan, „ADN-ul curajosului este ținut în sticle mici, să fie folosit la nevoie."
Poetul Răzvan Ducan ne oferă, prin „Cumpăr timp", o carte a trăirilor lui lirice, esențiale pentru suflet și minte. Gânduri profunde, îndemnând la meditație, o poezie de fiecare dată însoțită de profunda bucurie a altei nașteri. O carte pentru biblioteca noastră de suflet, pe care o salut cu aceeași statornică bucurie amicală și colegială.
