Gesturi, îmbrățișări, fragmente de memorie amalgamate color, sonor, vizual însoțind visul, dându-i materialitate și motivație de a supraviețui cenușiului din viața „second hand", mi s-au bulucit nu demult în emoții la fel de intense ca în urmă cu.... mulți, foarte mulți ani, când mă ridicam pe vârfuri pentru a sălta pe catifeaua vișinie (pe atunci) a scaunelor de la Ateneul Român. Urcam cu sfială - 10 ani să fi avut - treptele din marmură de Carrara (o ador de când mă știu), simțindu-mă stăpâna castelului ce se umplea de armonii la fiecare pas al meu. Iubesc Ateneul, am crescut alergând între simfonicele Filarmonicii și fosa Operei Naționale. E o poveste lungă. Despre altceva vreau să vă povestesc.
Săptămânal mergeam la Ateneu cu mama mea, care, deși avea o voce superbă și își continua studiile de canto întrerupte de război cu maestrul Leo Calmuschi, era o împătimită a muzicii simfonice.
În 1958, copil fiind, am avut o revelație care mi-a marcat întreaga existență. Am mers la un concert în mod firesc, fără a fi pregătită prealabil pentru ce avea să urmeze. Afișul era impresionant, dar eu eram prea mică pentru a realiza dimensiunea evenimentului. Sub bagheta dirijorului român George Georgescu se înfruntau (așa consideram eu) doi violoniști uriași: americanul Yehudi Menuhin și sovieticul David Oistrah. Doi coloși ai lumii de atunci și din totdeauna, doi... evrei care au construit o istorie a muzicii monumentală. (Nu sunt evreică, nu fac o pledoarie pro domo, dar nu sunt antisemită - așa cum m-a acuzat un neisprăvit!!!) Aflasem de la mama că amândoi cântă pe viori Stradivarius.
Am ascultat un Dublu de Bach care, după mine, cred că nu a fost încă egalat în lume. M-am lăsat furată de frumusețea acelei muzici, uitând cu desăvârșire (cred că nimeni nu se mai gândea la mizeria exterioară) că artiștii aceia, cu viorile lor minunate, aparțin unor state puternice diferite, cu sisteme politice în permanentă rivalitate. Visam încă în acordurile finale când, deodată, am avut senzația că Ateneul se rupe în două. Publicul izbucnise în urale și nu înțelegeam de ce, oamenii erau în picioare, eu eram prea scundă, nu vedeam.
Am privit spre mama și am tras-o de mână, să mă lămurească ce se întâmplă. Nu m-a privit, a întors capul.
M-am speriat când m-am proptit, întrebătoare, în fața ei. Mama plângea. Din cauza aceasta întorsese capul. Să nu vadă copilul (adică eu) că și mamele plâng câteodată. Pentru mine era un spectacol cu totul nou. N-o văzusem niciodată măcar lăcrimând. Era o femeie foarte puternică. Dar acum se întâmplase ceva care o emoționase dincolo de limitele ei.
Am auzit un comentariu din spate: „S-au îmbrățișat. Ostrah și Menuhin s-au îmbrățișat!". „Mare pricopseală! Toți se îmbrățișează la final" - mi-am spus în sinea mea. Aveam zece ani, și asistasem la multe concerte. Nu mă lăsam eu păcălită cu una, cu două, de emoții, ca oamenii mari! Și totuși..., întâmplarea nu-mi dădea pace. „Bine - îmi ziceam eu -, am priceput, mama nu e așa de tare cum vrea să pară, dar sala aia nu era plină cu mame și copii, ci cu oameni serioși. Ce i-o fi apucat pe toți să sară și să ovaționeze atât de zgomotos și îndelung?"
Aveam să aflu mult mai târziu, în facultate, de la Maestrul Viorel Cosma, profesorul nostru de Istoria Muzicii, că, în acea perioadă a războiului rece, care marca întreaga lume, cei doi artiști, aparținând fiecare altei lumi, făcuseră un gest superb, nu doar cântând împreună, nu doar îmbrățișându-se în final, ci... SCHIMBÂNDU-ȘI, ÎN CONCERT, VIORILE ÎNTRE EI. FIECARE A CÂNTAT BACH PE STRADIVARIUS-UL CELUILALT.
Pe Lord Yehudy Menuhin l-am adorat toată viața, nu doar pentru că fusese elevul preferat al lui George Enescu, ci pentru că era... sublim.
Am avut șansa nesperată a vieții mele de jurnalist, și de tânăr învățăcel, de a-l cunoaște personal pe marele violonist și dirijor Yehudi Menuhin, și de a-mi acorda un interviu, în exclusivitate, în limba franceză, pentru Radio București.
În 1973, Maestrul Iosif Sava, mentorul meu, șeful secției de Critică și Muzicologie unde fusesem repartizată guvernamental după absolvirea Conservatorului bucureștean, „m-a aruncat în foc", sau „în valuri". Cum considerați.
Era Festivalul Internațional „George Enescu".
Mi-a spus foarte calm, dar categoric: „Îți iei reportofonul și mergi imediat la Sala Mică a Palatului, să faci un interviu cu Yehudi Menuhin!" Am înghețat. I-am spus că nu vorbesc engleza. „Vorbești franceza.
Du-te!". Și m-am dus.
Cu o legitimație de jurnalist la gât, și cu tupeu, am împins soldatul care-l păzea cu arma la ușă ca pe un infractor, am bătut la ușă și... am intrat. Tupeul meu s-a topit instantaneu, ca o înghețată la soare, am crezut că o să leșin, că n-o să-mi amintesc niciun cuvânt în franceza pe care o vorbeam binișor pe atunci.
În încăpere mai erau două doamne: sora artistului, Hepzibach Menuhin, pianistă, cu care avea și un recital în program, și criticul muzical Ada Brumaru.
Când i-am spus că am venit să-mi povestească despre George Enescu, mi-a zâmbit, privindu-mă foarte direct și senin. În încăpere se instaurase o răcoare calmă, albastră și învăluitoare ca florile de nu-mă-uita.
Mi-a desprins cu paternă înțelegere reportofonul uitat pe umăr (pe vremea aceea era o lădiță de 8 kilograme), l-a pus pe măsuță, l-a butonat, mi-a dat o bomboană din cele de pe masă și mi-a spus s-o ronțăi liniștită fiindcă el va vorbi până termin eu de mâncat. Am izbucnit în râs amândoi și apoi am tot povestit, relaxat, vreme de mai bine de o oră, spre disperarea celorlalte două doamne, cu care avea de rezolvat probleme de festival.
Când m-am întors în Radio, domnul Iosif Sava, cu un zâmbet ușor ironic, m-a întrebat de ce am zăbovit și m-a trimis cu înregistrarea un etaj mai jos, la redactorii de limbi străine, fiindcă aveam nevoie de viza domnului Andrei Magheru.
Parcă-l văd și acum pe acel superb coleg, ulterior căsătorit cu actrița Valeria Gagealov, ascultând atent banda. A oprit-o la un moment dat (greșisem un Si conditionel!!!), apoi s-a întors către mine, mi-a întins „produsul", graseind
elegant: „E bine! Să nu tăiați nimic! Are farmec acea mică greșeală, și, în mod sigur, n-o veți repeta". N-am repetat-o, e adevărat. Am evitat mereu în conversații „Si conditionel"-ul. Profesorii de franceză știu de ce. Eram aproape o fetiță, un gazetar foarte tânăr, care tocmai își trăise cea mai frumoasă experiență a unei profesii ce avea să-i ocupe aproape jumătate de veac din viață. Din viața dilematică, hamletiană: „a fi sau a nu fi", nu din viața „second hand".
