Nu se poate să nu ne întrebăm, dacă dorim să promovăm într-adevăr cu prioritate interesele noastre naționale, la ce fel de standard social și prestigiu internațional ar fi ajuns România dacă, după ce în martie 1989 am devenit singurul popor din lume fără datorie externă, guvernele postceaușiste nu ar fi dovedit atâta ambiguitate în politica economică internă și docilitate în relația predilectă cu FMI, mai ales în condițiile în care este de netăgăduit că avem o țară foarte bogată în rezerve nesecate de gaze naturale și petrol. În lipsa unor atât de necesare strategii de relansare a economiei naționale, dar având cu obstinație o abordare de servilism față de condițiile impuse de FMI, nespecifică unor prim-miniștri precum Tsipras în Grecia sau Orban în Ungaria, guvernanții noștri de după 1989 și-au dat concursul, sub auspiciile unor interese externe, în a promova deliberat o politică de stat cu accente antinaționale, a cărei „radiografie" ne conduce la concluzia existenței unei fabuloase datorii externe de peste 100 de miliarde de euro către FMI.
Practica FMI față de România nu a fost una general valabilă, ci una prin care s-a recunoscut că s-a făcut cu poporul român un experiment. Astfel, FMI a contribuit la erodarea democrației și suveranității naționale prin impunerea unor condiții de împrumut care vizau distrugerea economiei prin privatizări de urgență, a stabilit cât anume să fie deficitul, a cerut să numim manageri particulari străini la întreprinderile de stat etc. Privatizările forțate în industrie au fost asumate de partea română prin acordurile încheiate cu FMI și Banca Mondială, iar guvernele au acceptat curbele de sacrificiu la care a fost supusă forțat populația României. Cu ce ne-am ales noi, românii, după Acordurile semnate cu FMI? Ne-am ales nu numai cu o datorie financiară mai mult decât împovărătoare, dar și cu un tablou de sărăcie generalizată - prin schimbarea Codului muncii s-au stabilit „măsuri de austeritate" precum tăierea salariilor și înghețarea pensiilor -, cu scăderea calității în învățământ și sănătate, prin închiderea de școli și spitale, cu o migrație fără precedent, cu mulți guvernanți corupți, cu un loc fruntaș la exportul ilicit de capital, cu mai puțină demnitate națională (prin acceptarea frecventelor ingerințe externe), cu semnarea unor clauze contractuale prin care statul român a fost jefuit la vedere de corporații multinaționale, cu o încercare de împărțire administrativă care să constituie nucleul posibilității unei mai ușoare dezmembrări teritoriale, cu o mentalitate colectivă mutilată religios prin facilitarea discreditării orei de religie și tendinței de sodomizare conceptuală a proiectului noii Constituții, cu multă dezamăgire, nesiguranță, frică, imoralitate.
În consecință, consider că reticența unor demnitari ai statului român cu privire la semnarea de noi acorduri cu FMI și Banca Mondială vine în întâmpinarea voinței unui popor care nu mai vrea să audă de aceste organisme, dar în schimb așteaptă un program mai eficient de guvernare care să îl scoată din criza tot mai adâncă, o mai eficientă politică națională de investiții, o mai bună accesare a fondurilor UE.
