Apropierea Centenarului Marii Uniri de la 1918 și înfăptuirea României Mari constituie, pentru neprietenii noștri, un prilej de intensificare a propagandei iredentiste, pe toate planurile și la toate nivelurile, atât în exterior cât și în interior. Dacă la Budapesta premierul Victor Orban a înființat și activat deja Departamentul „Trianon 100", deși până la 4 iunie 1920 mai este ceva vreme, lucrul acesta l-a făcut numai și numai pentru a dezinforma opinia publică mondială și cu scopul evident de a ne strica, nouă, bucuria marii sărbători de la anul. În același timp, cu încurajare de la Budapesta, am început deja să ne confruntăm pe plan intern cu atitudini ostile, de genul celei recente, exprimate de deputatul UDMR, din partea Partidului Civic Maghiar, Kulcsar Terza Josef-Gyorgy, conform căruia: „2018 trebuie să fie anul doliului pentru maghiarii din România, iar la sărbătoarea Centenarului alături de tricolor să fie arborat și un drapel negru, de doliu."
Pentru că aici este vorba de nespusul regret pentru destrămarea așa-zisei Ungarii mari, care a existat și nu a existat, este bine să lămurim din capul locului aceste lucruri. Ungaria mare a existat într-adevăr, ca imperiu, dar niciodată ca țară. Ori una este țara și cu totul altceva este imperiul. Țara este leagănul unei națiuni sau popor, justificat din vechime, printr-o mare concentrare și omogenitate etnică într-un teritoriu determinat, iar imperiul cuprinde pe lângă aceasta și teritoriile altora ocupate prin forță și supuse, ceea ce ungurii la vremea lor au și făcut. Ca urmare, dintr-un anumit punct de vedere, ungurii pot fi puși pe același plan cu austriecii, rușii și turcii, gestionari ai imperiilor habsburgic, țarist și otoman. De altfel, din momentul în care de la 1867 ei au fost titulari ai imperiului austro-ungar, fiecare cu partea lui (Austria cu Cisleithania, iar Ungaria cu Transleithania), este de la sine înțeles că Ungaria avea statutul de imperiu, nu de azi de ieri, ci de multă vreme, pierdut însă definitiv, după destrămarea acesteia în urma Tratatului de la Trianon.
Cum au ajuns ungurii imperialiști, lucrurile sunt pe larg abordate în cartea „Ungaria, lungul drum spre Trianon". Ca ultim popor migrator care a bătut la porțile Europei (896), obișnuit să-și croiască drum în viață prin forța arcului, sabiei și suliței, el a dat peste un continent așezat, în speță de agricultori, preocupat mai mult de traiul zilnic decât de permanente confruntări, ceea ce le-a asigurat hoardelor ungare o netă superioritate în a-i cuceri. Iureșul acestora a durat circa 37 de ani, până în 933, când occidentalii europeni pe care i-au cotropit până la Atlantic, și-au adaptat tehnica de luptă la condițiile impuse de unguri, după care insuccesele acestora pe câmpul de luptă s-au ținut lanț. Istoria amintește de zdrobitoarea înfrângere suferită la Ausburg, la 955, în fața trupelor germane, apoi de cea de la 968, în fața Bizanțului, care le-a pus existența în pericol.
Colacul de salvare a venit din partea Papei, prin încreștinarea în rit occidental, în anul 1000, care i-a și sprijinit, din toate punctele de vedere, în refacerea forțelor, cu misiunea de a-i folosi la recucerirea teritoriilor din vecinătate, devenite între timp ortodoxe. Este vorba de Transilvania, Serbia, Croația, Slovacia, Maramureșul sau Ucraina Subcarpatică, Bosnia etc. Ungurii au lucrat astfel încât teritoriile respective nu s-au prea dezortodoxizat, dar au rămas în „custodia" lor.
Pentru cucerirea acestor teritorii, aflate în plin proces de fărâmițare feudală, ungurilor, nefiind o forță puternică, de genul turcilor sau al rușilor, le-au fost necesare sute de ani pentru a le stăpâni. Așa, de pildă, Transilvania a fost cucerită în trei etape, timp de trei secole. Mai întâi, zona Oradiei (așa-zisul Partium), apoi zona Făgărașului și Târnavelor, prin penetrări pe Valea Mureșului, și abia prin secolele XIII-XIV, zona Odorhei, Ciuc, Brașov. Această cucerire, pas cu pas, le-a permis să lucreze minuțios asupra teritoriilor dobândite prin forța armelor, implantând, din lipsă de unguri, populații de tot felul în arealul românesc, dar și în celelalte țări, pentru „modelarea etnică", creându-și în același timp structuri statale diabolice, adecvate, pentru exploatarea și asimilarea băștinașilor. Așa a ajuns Transilvania zona României cu cele mai numeroase minorități: de la secui, sași și cehi, la slovaci, sloveni, ucraineni, ultimii fiind șvabii din Banat și ungurii propriu-ziși.
Maghiarilor, neobișnuiți să stea locului, deci mereu în căutare de noi teritorii pentru a le supune și a le asimila populația, le-a mers bine preț de peste cinci secole, cu apogeul în vremea lui Matei Corvin (1458-1490) când imperiul ajunsese la cele mai mari dimensiuni. Aceasta, până în 1526, când în urma luptei de la Mohacs, cu frații lor de sânge, turcii, a fost de-a dreptul desființat timp de 173 de ani, până la 1699, când Ungaria propriu-zisă a fost eliberată de sub turci de către austrieci și anexată habsburgilor cu toate fostele teritorii ocupate. În acest interval de aproape două secole (1526-1699), Transilvania, independentă de turci, dar și Slovacia au fost leagănul supraviețuirii ființei maghiare, de unde și sentimentul de identificarea a acestor teritorii cu Ungaria însăși. Cu alte cuvinte, după 173 de ani de ocupație turcească, ea a intrat timp de alți 168 de ani, până la 1867, sub tutelă austriacă, când au realizat dualismul austro-ungar, perioadă de 341 de ani în care Transilvania și-a văzut de ale ei, ca voievodat, apoi principat în cadrul imperiului austriac.
Se pune pe bună dreptate problema, de ce Transilvania, și atunci majoritar românească, a avut mereu conducători de altă etnie? Explicația este clară. În cele patru secole de dominație, amintite, ungurii au acționat foarte profesionist în domeniul asimilării, creând o administrație, o clasă politică și economică, exclusiviste, formată din proprii săi membri sau din cei asimilați, aproape imposibil de penetrat sau de destructurat. Lucrul acesta s-a putut vedea deseori în decursul istoriei, dar mai ales după vizita de trei luni în Transilvania, în anul 1773, a lui Iosif al II-lea, regentul Vienei, urmaș la tronul imperial după Maria Tereza, care, constatând viața deosebit de grea a românilor, a încercat o serie de reforme pentru emanciparea lor. Acest lucru nu s-a putut realiza din cauza puternicei opoziții a grofilor și baronilor unguri, reproșându-i acestuia încercarea de a submina ordinea firească a lucrurilor în Transilvania, statuată de atâta vreme.
Așadar, lucru mai puțin întâlnit, Ungaria a fost imperiu, înainte de a fi țară. Istoricii nu l-au perceput ca atare pentru că el, imperiul, a trecut pe planul doi bune perioade de timp, preț de aproape 400 de ani, când metropola, adică Ungaria propriu-zisă, a fost fie sub dominație turcă, fie austriacă, și când n-a putut fi exploatat ca atare de unguri. Cu toate acestea, prin rădăcinile lor demult înfipte în solul altor popoare, ungurii au jucat față de acestea rolul plutonierului din armată, iar austriecii al ofițerilor. Frânarea desfășurării deliberate a hungarismului prin aceste ocupări succesive a constituit un noroc, am putea spune, pentru toate popoarele subjugate, pentru că altfel, cu diabolicele măsuri de asimilare, nu știm ce s-ar fi ales din acestea. Tristele realități transilvănene, dar nu numai ele, sunt mărturii vii în acest sens.
Ungaria a devenit cu adevărat stat de sine stătător abia în noiembrie 1918, după destrămarea imperiului austro-ungar, cu granițe delimitate și teritoriu propriu, justificate tradițional și printr-o densă acoperire etnică pe un anumit spațiu. Enclavele cu unguri și asimilații acestora, presărate în atâtea țări, ca România, Slovacia, Serbia, Ucraina, la distanțe mari de metropolă, pot fi considerate pierderi colaterale și nu pot intra în niciun fel sub jurisdicția Budapestei. Ele sunt parte constitutivă a statului pe teritoriul căruia există.
A milita astăzi pentru „pieirea Trianonului" slogan devenit la modă în cercurile iredentiste maghiare, inclusiv din România, este un grav delict de drept internațional. O cerință de reîntoarcere la ordinea de drept de dinaintea Primului Război Mondial, când dreptul forței, al celui mai puternic guverna omenirea. Iar dacă ungurilor li s-ar permite o asemenea aspirație, de ce nu li s-ar îngădui astfel de speranțe și celorlalți foști imperialiști: rușilor, turcilor, austriecilor și așa mai departe? Ca și celelalte imperii, dar mai ales cel ungar a făcut mult rău acestei părți de Europa, care prin cutumele primitive introduse în viața acestor popoare, prin exploatare și asimilare, fie că este vorba de românii transilvăneni, de slovaci, sârbi, ucraineni etc., prin nonvalorile promovate în dezvoltarea societății epocilor respective au încetinit dezvoltarea cu sute de ani, atât a propriului popor cât și a celorlalte exploatate. Față de asemenea exprimări și manifestări, care de fapt au loc și în celelalte țări vecine Ungariei, statele: român, slovac și sârb, mai ales, sunt chemate să facă front comun pentru oprirea răspândirii în Europa și în lume a mincinoasei propagande iredentiste cu privire la Trianon și Ungaria Mare.
