Motto: „Numai cei curajoși știu să ierte!"
Am descoperit deunăzi, pe internet, o rubrică de recomandări editoriale și mi-au reținut atenția o autoare și un titlu: Megan Feldman Bettencourt: „Triumful inimii. Iertarea într-o lume neiertătoare". Incitant și la ordinea zilei, așadar. Am căutat mai multe informații, dar într-o primă fază am găsit doar o fotografie din care privea autoarea: o femeie tânără și frumoasă, și coperta cărții aflate la dispoziția cititorului internaut, la un preț concurând cu volumele de odinioară din Biblioteca pentru toți. O tempora…
„Cred că este esențial pentru noi toți - atât la nivel individual, cât și ca societate - să ne gândim cu atenție la iertare și la puterea ei de a ne transforma. Sunt impresionată de cercetarea amănunțită pe care Megan Feldman Bettencourt a realizat-o pe această temă... Sper că îi va determina pe mulți să-și reevalueze furia, amărăciunea și resentimentele." - se exprima o altă scriitoare, necunoscută mie până acum (îmi mărturisesc ignoranța), Elizabeth Gilbert, autoare a bestseller-ului „Mănâncă, roagă-te, iubește".
Wow! Am reușit să mă simt ca un dinozaur. Culmea e că fetele astea, care merg în alt ritm decât al generației mele, au perfectă dreptate. De fapt, „Nu realizezi cât de puternic ești până nu experimentezi iertarea", scrie Paulo Coelho.
„Când vom ierta totul, le vom câștiga pe toate." - spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Dar suntem, oare, născuți spre a fi neapărat câștigători? Cum ar mai exista victorii, dacă ar dispărea învinșii, iertându-ne Aproapele - și, mai ales iertându-ne propriile eșecuri la nesfârșit, într-un apocaliptic perpetuum mobile? Încerc să-mi pun în echilibru răspunsurile unor îndoieli.
Spune foarte frumos Francis Bacon (filosoful englez, 1561-1626): „Omul virtuos trebuie să imite arborele de santal, care, atunci când este tăiat, parfumează securea ce-l lovește. Un om care se gândește să se răzbune are deschisă propria sa rană, care, altfel, s-ar vindeca și s-ar închide." Înseamnă, oare, că noi, românii, ar trebui să umblăm permanent cu antinevralgicul în buzunar din cauza migrenelor cauzate de parfum? Hai să zicem că-i așa, dar… „Iertarea nu schimbă și nu șterge faptele. Cred că oamenii fac o confuzie: iau acceptarea drept iertare." - subliniază Ileana Vulpescu.
Aș merge mai departe, și aș spune că omul modern, care și-a pierdut reflexele, își mai folosește din ce în ce mai puțini neuroni, merge pe minimă rezistență, se prostește. Știu că sună dur, dar n-am găsit un sinonim mai cochet. Iartă… de lene, dintr-un soi de oblomovism în fază finală.
O să vă dau un exemplu aflat întâmplător, pe site-ul Antenei 3, care nici măcar nu a mai reușit să mă revolte, într-atât m-a scârbit: „«Statul răsplătește eșecul» … vrea să acorde fonduri europene de până la 40.000 de euro unor tineri care nu sunt încadrați în vreo formă de învățământ, și nici nu lucrează, bani cu care să-și deschidă mici afaceri. Cei care au urmat școala profesioală sau liceul tehnologic, chiar și fără bacalaureat, ar urma să fie avantajați. Enervat peste măsură, fostul ministru al Educației, Daniel Funeriu, a reacționat dur pe pagina sa de Facebook: «Doar mie mi se pare că asta e o mare porcărie? Cum naiba să dai 40.000 de euro ca răsplată pentru eșec? Cum să speri că vor avea succes firme făcute de tineri care nici măcar un job nu au avut? Nu e asta culmea discriminării? PNL tace, USR tace... Azi am învățat o chestie: tinerii care nu au bac, nu au meserie, nu au job se numesc «tineri NEET» și iau 40.000 euro de la Guvern din bani europeni. Megacool! Și terminați cu «statul nu le-a oferit o șansă»: din 2012 am reînființat învățământul profesional. PNL tace, USR tace, PMP tace. În 2011 am spus că trebuie să mizăm pe cei care stau cu fruntea sus, nu pe cei care stau cu mâna întinsă. Societatea a decis invers. Asta e țara pe care o vreți, asta e țara pe care o aveți."
Se poate ierta distrugerea premeditată a sistemului educațional?
„A ierta înseamnă a oferi celuilalt ocazia de a mai greși o dată." - scrie Goethe, temperând entuziasmul pseudo-umanitar al contemporanilor săi și… nu doar ai săi. Poate că, înaintea lui, și a noastră, desigur, prin secolele XVI-XVII, oamenii, decimați de războaie și ciumă, nu se simțeau atât de epuizați psihic, iar analfabetismul și lipsa de educație vor fi fost ultimele probleme în atenția norodului. În fond, când ai în preajmă o minte strălucită precum cea a lui Francis Bacon, nu te preocupă mersul vremii. Are cine să gândească pentru mai multe generații. Dar nu despre autorul utopiei (neterminate) „Noua Atlantidă", imaginând o societate organizată pe baze raționale, științifice, dar în care erau menținute diferențieri de clasă, mi-am propus să scriu, deși îmi place acest filosof nonconformist, extrem de actual și azi, care ar merita un studiu mai serios. De pildă, despre cunoaștere, Francis Bacon spunea că se împarte în cunoașterea celor divine și filosofie. În filosofie, cunoașterea merge spre Dumnezeu, spre natură, sau este întoarsă asupra sinelui, și astfel rezultă trei cunoașteri diferite: filosofia divină, filosofia naturală, filosofia umanului: „Toată filosofia este marcată sau imprimată cu acest triplu tipar, al puterii lui Dumnezeu, al diferențelor naturale, și al folosului omenesc." Interesant, nu? Suntem în secolul XVII, aici. „Puțină știință depărtează de Dumnezeu. Multă știință apropie de Dumnezeu"- afirma inițiatorul empirismului și senzualismului modern. Simțurile ne dau cunoștințe certe și constituie izvorul tuturor cunoștințelor. Știința adevărată se dobândește prin prelucrarea metodică, rațională a datelor senzoriale, afirma autorul celebrului „Novum Organum" - nu e o formație rock!!!, ci o lucrare scrisă în 1620, unde pune bazele metodei inductive, considerând lumea ca fiind de natură materială (ce erezie, la vremea respectivă!) și mișcarea ca o proprietate inalienabilă a materiei. În fine, Francis Bacon este cel care a influențat gândirea asupra unei probleme de etică aplicată: euthanasia, susținând că „medicii au obligația să folosească știința lor în așa fel încât cei muribunzi să iasă din viață cât mai ușor posibil și fără dureri".
Se poate discuta mult, dar nu aceasta este tema. Vorbeam despre iertare ca supapă a unei existențe umane în echilibru și armonie cu semenii și cu sinele.
„A refuza să ierți poate fi infinit mai rău decât a ucide, deoarece crima este deseori un impuls al unui moment de fierbințeală, în timp ce lipsa de iertare este o alegere deliberată și rece a inimii." - scrie George McDonald, și mi se pare o observație corectă. Dar cine are instrument de măsură pentru vinovăția ce se cere iertată? Ceea ce e dezastruos pentru unul poatre fi salutar pentru celălalt - ca la război. Mai ales că… așa cum spunea istoricul Nicolae Iorga, „Orice-ți iartă cineva, numai un lucru nu: să fii mai mare decât dânsul!". Idee subliniată, în alt registru, de Oscar Wilde: „Publicul este extraordinar de tolerant. Iartă orice, mai puțin geniul."
Desigur, putem glumi mai departe, dar „A nu ierta înseamnă a fi în război cu noi înșine, pentru că suntem eliberați în funcție de capacitatea noastră de a ierta." - scria Neville Goddard, un american (1905-1972) interesant și controversat, propagator al metafizicii, a cărui operă gravitează în jurul interpretărilor mistice ale pasajelor din Biblie, a aducerii ezotericului în exoteric: „În loc să privești Biblia ca pe o consemnare istorică a unei civilizații antice sau ca biografie a neobișnuitei vieți a lui Iisus, vezi-o ca o măreață dramă psihologică ce are loc în conștiința omului. Asumă drama ca fiind a ta, și-ți vei transforma de-ndată lumea din deșerturile sterile ale Egiptului în țara promisă a Canaanului" („La porunca ta", 1939). Nu îl găsim pe Facebook!
„A ierta este, în esență, un atribut dumnezeiesc, iertarea omenească apărând, în consecință, ca încă o probă a prezenței suflului divin în făptură." - scria monahul de la Rohia, Nicolae Steinhardt, care avusese multe de iertat… Fiindcă, așa cum constată iluministul irlandez Laurence Sterne (1713 - 1768), autor al romanului „Tristram Shandy", „Numai cei curajoși știu să ierte!".
În „Jurnalul Fericirii", Nicolae Steinhardt atenționa: „Greșiților noștri le iertăm greu. Sau dacă iertăm, nu uităm. Și iertarea fără uitare e ca și cum n-ar fi, bătătură fără câine, gură fără dinți. Ne iertăm și mai greu pe noi înșine. Și această ținere de minte otrăvește. Spre a dobândi pacea lăuntrică, trebuie să ajungem, prin căință, dincolo de căință: la a ne ierta. Neiertarea de sine are un caracter mai grav decât s-ar zice: înseamnă neîncredere în bunătatea lui Dumnezeu, dovada încăpățânatei și contabilei noastre răutăți. E și cazul lui Iuda, care n-a crezut nici în puterea lui Hristos că-l poate ierta, și nici în bunătatea lui Hristos că vrea să-l ierte."
În fond, pentru a dormi liniștiți, în loc de o altă încheiere, putem concluziona, aidoma lui Cezar Petrescu: „A ierta e o manieră teribilă de a te răzbuna".
Să ne „răzbunăm" așadar, până mai avem timp!
