Bunicul meu era tâmplar. Într-o duminică fusese la biserică să facă niște cufere de lemn pentru haine și niște articole, pentru a le trimite la un orfelinat din China. Întors acasă a vrut să-și pună ochelarii, dar nu erau în buzunarul cămășii.
S-a întors la biserică, și i-a căutat peste tot, dar nu i-a găsit. Atunci s-a gândit că poate îi căzuseră fără să-și dea seama, în timp ce lucra la acele cufere pe care deja le expediase. Ochelarii lui noi aveau să ajungă în China!
„Nu e drept - i-a zis lui Dumnezeu, în timp ce conducea supărat spre casă. Eu am făcut treabă bună, am dăruit timp și bani și acum să am parte de așa ceva?"
După câteva luni, directorul orfelinatului era în vizită în Statele Unite. Dorea să viziteze toate bisericile care l-au ajutat, așa că a ajuns și la biserica unde lucra bunicul meu. Directorul a început să le mulțumească tuturor pentru donațiile făcute: „Dar mai ales - a zis - doresc să vă mulțumesc pentru perechea de ochelari. După cum știți, comuniștii au intrat în orfelinat, distrugând tot ce aveam, inclusiv ochelarii mei. Eram disperat! Nu vedeam bine, și mă durea capul îngrozitor în fiecare zi. I-am cerut lui Dumnezeu să mă ajute să rezolv problema. Atunci au ajuns donațiile voastre. Prieteni, când mi-am pus ochelarii, erau ca și cum fuseseră făcuți pentru mine! Vreau să vă mulțumesc…."
Stând tăcut pe un scaun, undeva în spate, cu lacrimi în ochi un tâmplar obișnuit a înțeles că în viață nimic nu este întâmplător.
