Augustin Buzura a părăsit, trist, scena lumii literare!

Distribuie pe:

„Nu încape îndoială, Augustin Buzura este unul dintre cei mai puternici scriitori contemporani, un excelent romancier. Dar poate și cel mai incomod". Sunt primele cuvinte despre Augustin Buzura, ale lui Mircea Zaciu, din volumul de critică literară „Cu cărțile pe masă".

Da, pentru unii Gusti Buzura era „incomod", deoarece „prefera riscurile intrării

ex abrupto într-o realitate istorică neretușată și univocă".

Născut la 22 septembrie 1938, la Berința, Maramureș, după absolvirea Colegiului Național „Gheorghe Șincai" din Baia Mare, dă examen la medicină, absolvind Facultatea de Medicină și Farmacie din Cluj (1958-1964). Renunță la profesia de medic psihiatru, dedicându-se literaturii.

Augustin Buzura a debutat în literatură cu volumul de nuvele „Capul Bunei Speranțe" (1963), a fost redactor la „Tribuna" din Cluj, din 1990 devine președinte al Fundației Culturale Române, între 2003-2004 președinte al Institutului Cultural Român.

Prozator, într-adevăr, incomod, scrisul său privind dramele intelectualului, aducându-l în conflict cu mai-marii timpului, ai „obsedantului deceniu". Cuprinderea, în cărțile sale, a unor „evenimente controversate" despre „cooperativizarea forțată a agriculturii", despre „lupta partizanilor și a rezistenței armate în munți", despre „revolta minerilor din Valea Jiului", toate deranjau regimul. Și din această cauză, Augustin Buzura a fost unul dintre „cei mai cenzurați romancieri în epocă".

Așa l-am cunoscut, cu peste 40 de ani în urmă, pe marele, excelentul, puternicul prozator, pe când publica romanele sale „Absenții" (1970), „Fețele tăcerii" (1974), „Orgolii" (1977), „Vocile nopții" (1980), „Refugii" (1984), „Drumul cenușii" (1988). Cărți care, pe timpul acela se căutau ca pâinea caldă. Buzura era deja un important nume în proza românească.

Îmi aduc bine aminte de acea lansare a romanului „Vocile nopții", în luna iulie 1980, la Librăria „Universală" din Târgu-Mureș, arhiplină, încât, cum se spune, nu mai era loc să arunci un ac. O seară de basm. O seară de poveste. O seară de rememorat. Atunci, pe romanul „Vocile nopții", marele prozator îmi dedica următoarele cuvinte, topindu-mă de încântare și emoție: „Domnului Lazăr Lădariu, cu toată dragostea și prețuirea, această carte despre o față a «celei mai bune dintre lumi» și cu speranța de a nu dezamăgi". Știam, și încă prea bine, ce însemna sintagma referitoare la „cea mai bună dintre lumi".

I-am mulțumit, profund îndatorat, și, privindu-l, parcă îmi aminteam acele cuvinte ale lui A. Camus, alese, drept motto, pentru romanul „Orgolii": „Când amănuntul este viața unui om, el reprezintă pentru mine toată lumea și toată istoria".

Pentru mine Augustin Buzura a fost, precum Marin Preda, Romulus Guga și Mihai Sin, printre vârfurile esențiale ale romanului românesc contemporan, demn urmaș al lui Liviu Rebreanu pe aceste meleaguri ale zbuciumatului Ardeal, credincios acestuia, spunând, prin parafrazarea aceea, reluată de Mircea Zaciu în volumul de critică literară „Cu cărțile pe masă": „Literatura nu poate fi îndreptată prin constrângeri. Evoluția literaturii urmează evoluția vieții. Spre îmbunătățirea vieții trebuie ațintite toate sforțările".

Așa l-am cunoscut eu prin acei ani, pe cel atât de convins de spusele „câtă viață, atâta literatură!".

L-am mai întâlnit și după decembrie 1989, de câteva ori în București, înainte și după după apariția cărții „Recviem pentru nebuni și bestii" (1999), invitat la Comisia de Cultură a Camerei Deputaților, pe timpul celor două mandate ale mele în Parlamentul României. Acest mare scriitor, dar, mai ales, mare OM, n-a pretins, niciodată, privilegii și favoruri, deși ar fi meritat, ca mare personalitate a scrisului românesc. În 1992 devenea membru titular al Academiei Române. Modest, mereu la locul lui, cum se spune, cu acel bun-simț ardelenesc, puternic prozator, prin toate articulațiile unui scriitor de forță și inteligență. Trăitor, de când îl știm, și asta demult, „în miezul vieții", prin talent scriitoricesc și modestie ardelenească, prozatorul și academicianul Augustin Buzura a fost preocupat de „fețele" realității, mereu într-o singurătate abil mascată. Capitala îi era potrivnică. Din păcate! Scriitor fecund, talentat și lucid, puterea postdecembristă nu l-a interesat, evitând, uneori, lovituri cu acea „eleganță și rigoare", precum o făcea și în scrisul lui, cu acea meticuloasă grijă „pentru valoare și interes estetic", cu încredere în „resursele inepuizabile ale omenescului".

Prozatorul și academicianul Augustin Buzura, devenit conducătorul legitim al Institutului Cultural Român, a fost înlocuit, peste noapte, abuziv, fără a fi anunțat măcar, de către Traian Băsescu, președintele flecar al României de atunci! Cu cine? Cu Horia-Roman Patapievici, cel care, în „Politicele" lui, scuipa, cu nerușinare, pe această Românie.

Pe Augustin Buzura l-a marcat enorm această mârlănie prezidențială, echivalentă cu o lovitură de cuțit pe la spate. Traian Băsescu nu citise nici măcar un rând din marile romane ale lui Augustin Buzura!

După o experiență biografică zbuciumată, uneori sub „apele învolburate ale timpului", marele prozator a fost chemat, la 10 iulie, anul acesta, la Părintele Îndurărilor.

După cum îl știam, Augustin Buzura a ieșit din scena lumii literare românești destul de trist!

Bunul Dumnezeu aibă-i odihna veșnică în pacea Sa!

Lasă un comentariu