Cum a ajuns România coada Europei, iar românii huliții Europei!?

Distribuie pe:

Acum, când ne dăm seama tot mai pregnant cum alunecăm pe toboganul existenței din ce în ce mai jos, părând a ne fi înscris iremediabil pe drumul fără de întoarcere, când se pare că nu mai avem soluții de îndreptare, pentru că nicio ajustare nu ne mai este de folos, când trăim sentimentul că s-a ajuns prea departe și că e prea târziu pentru a mai face ceva, suntem înclinați să revedem firul nereușitei noastre aventuri spre democrație, întrebându-ne: unde și când am greșit? Lucrul acesta îl face orice om de bună-credință, îngrijorat de soarta țării, dar și unii economiști sau analiști, cu excepția întregii clase politice, care în decursul celor 27 de ani de când a luat țara în custodie, cu promisiuni dintre cele mai mărețe, dar care pe parcursul acestui interval în care se puteau face și îndrepta multe, s-au dovedit mârșăvii curate.

O retrospectivă a tot ceea ce s-a întâmplat este greu de făcut, dar mersul evenimentelor și al lucrurilor dovedește „da capo al fine" că tot ceea ce s-a întreprins în acest interval în toate domeniile de activitate: politic, economic, social, cultural, al relațiilor interumane și ale statului cu cetățeanul, cu diaspora, dar și internaționale poartă amprenta unor acțiuni, menite să destructureze, să facă rău unui popor și unei națiuni, aducându-le cu bună știință în postura de paria ale Europei. Dovadă clară că actorii acestei criminale întreprinderi, ajunși în postura de decidenți ai sorții unei țări, au exclus din capul locului grija pentru destinul României și al românilor, punând în centrul atenției lor acumularea de bogății, funcții și fotolii înalte, de putere și de avere, cât cuprinde, în interesul propriu și al găștii de care aparțin. Pentru că, după faptele și rezultatele obținute în perioada deținerii puterii, după modul de concepere a mersului societății, nici unul din așa-zisele partide politice ale României postdecembriste nu se poate încadra în conceptul de partid politic normal, legitim și modern, ele acționând de fapt ca niște echipe de mercenari la comanda oricui, inclusiv a Budapestei, dacă din această colaborare poate rezulta puterea și profit în interes propriu.

Dacă luăm lucrurile de la început, să ne aducem aminte că, cu toate ostilitățile împotriva regimului Ceaușescu, cu împotrivirile de ochii lumii ale „grupului celor șase", România n-a avut pregătită o elită ca alternativă la guvernarea postcomunistă, aceștia căutându-și mai degrabă aliați prin țările învecinate. Sunt bine cunoscute Declarația de la Budapesta din 1989, cât și intervenția serviciilor secrete: rusești, ungurești etc., iar răsturnarea propriu-zisă a regimului Ceaușescu s-a făcut îndeobște cu intervenția acestora. Mai mult chiar, Ion Iliescu, care se bucura la acea vreme de un grad înalt de simpatie, pentru a accede la putere și menținerea unui anume „status quo" al vechiului regim, a apelat la ruși și la unguri, tocmai la dușmanii noștri de moarte, pentru a trece hopul postdecembrist. Inspirația s-a dovedit extrem de nocivă, mai ales prin desemnarea, ca nr. 2 în statul român, a lui Kiraly Karoly, care se și vedea stăpân peste Ardeal, într-o perspectivă foarte sumbră pentru noi. Apoi, acceptarea înființării UDMR ca forță politică cu misiuni destructive pentru țară și recunoașterea ca erou-declanșator al așa-zisei revoluții, a lui Tõkés László, un spion și iredentist sadea, ca dovadă că acest proces de schimbare a regimului ar fi opera părții maghiare a României, de unde și legitimitatea acordării unor concesii pentru „binele" pe care l-au făcut românilor și României, atunci când mămăliga se încăpățâna să explodeze. Să nu uităm, de asemenea, de decizia lui Ion Iliescu și Petre Roman care, prin deschiderea granițelor și desființarea serviciilor secrete ale țării, i-a poftit pe toți pofticioșii de chilipiruri, mai mari sau mai mici, să vină la festinul ce urma să aibă loc. Așa au ajuns, în România la „Cina cea de taină" a domnilor Iliescu și Roman, toți neaveniții, toate scursorile Europei, toți frustrații, neîmpliniții, handicapații și falimentarii continentului, și nu numai, în speranța că vor prinde și ei un coltuc, un colț de pâine din averea națiunii scoasă la tarabă, în speranța că, oameni se vor face. Și mulți s-au și făcut. Numai că la marele festin, mai ales după ce domnul prim-ministru Petre Roman a dat de știre că aici avem de a face cu „un morman de fier vechi", și-au făcut prezența și omologii lor din țară: aventurieri, oameni fără căpătâi, fripturiști de tot soiul, ținuți atâta vreme sub obroc de către regimul Ceaușescu, prin celebra lege 18, care-i obliga să-și pună pofta-n cui, ori de câte ori ar fi dorit să se înfrupte din averea statului, convinși că acum a sosit vremea lor.

Și într-adevăr așa a fost. S-au înfruptat cu toții și după bunul plac din averea acestei țări, sărăcind-o și destabilizând-o, iar pentru facilitarea accesului la resurse și însușirea deliberată a acestora s-au făcut și legi adecvate, permisibile doar pentru ei. Așadar, români și străini neaveniți, într-o sfântă frățietate, și-au dat mâna pentru devalizarea țării, încredințând-o în același timp rețelelor mafiote de exploatare. Și pentru că din această tranzacție fiecare a avut partea lui, lucrurile au mers mai departe pe același făgaș. În rest, alți actori în aceeași piesă. Lui Petre Roman și Iliescu le-au urmat Victor Ciorbea, Radu Vasile, cu Constantinescu, apoi din nou Iliescu cu Năstase și Văcăroiu, și, în cele din urmă, nesătulul Tăriceanu cu umilul Boc, măscăricii Ungurenu și Ponta, secondați de vulpoiul Băsescu, care i-ar fi întrecut pe toți, dacă la conducerea țării nu i-ar fi urmat nelegitimul Liviu Dragnea, alături de marele jongleur Tăriceanu, care, într-adevăr, n-au pereche între mârșavii României și care prin partidele lor au confiscat întreaga țară.

Pentru că, de când lumea, averile adevărate, curate și cinstite se câștigă pe tărâmul afacerilor economice și nu politice, ar fi foarte utilă o analiză, la obiect, pentru a se vedea pe ce cale și-au făcut, ei și ai lor, marile averi în România. Din acest studiu va reieși foarte clar concluzia că România este singura țară de pe Mapamond, sau cel puțin europeană în care marile agoniseli nu se obțin pe cale economică, ci politică. Adică, prin corupție, înșelăciune, legi strâmbe, comisioane însușite, abuzuri, și câte și mai câte mânării și inginerii care fac ca banii țării, ai românilor și României să ajungă pe căi directe sau ocolite în buzunarele și conturile, mai ales din străinătate, ale politicienilor, șefilor de partide, ale acoliților acestora, care n-au nimic comun cu mediul de afaceri, decât în calitatea lor de căpușe.

Cu asemenea „conducere de partid și de stat", incompetentă și coruptă, antinațională și antiromânească, România nu poate avea un alt parcurs decât cel pe care îl știm cu toții. Cu asemenea oameni în fruntea țării și a instituțiilor de bază și democratice este același lucru cu a pune lupii paznici la stână. Iar dacă caracatița mafiotă a cuprins întreaga societate, nu vedem cum am putea asigura oxigenul necesar acelora care se simt prizonieri sub tentaculele ei și care ar îndrăzni să facă ceva bun pentru țară. Cazul primului ministru Sorin Grindeanu este elocvent în acest sens, iar mirarea noastră este câtă umilință mai poate încăpea în rândul membrilor PSD, a societății civile românești din momentul în care cei care au fost capabili să dea foc României într-o conjunctură atât de dificilă pe plan intern și internațional sunt bine- mersi, apărați și chiar adulați de către aceștia. Și-au făcut jocul în voie, ca dovadă clară nu numai a confiscării politice, ci și aievea, a întregii țări, devenită un fel de cârpă de șters a tuturor dejecțiilor și murdăriilor unor lideri politici care, îmbătați de putere și avere, se cred stăpâni nu numai pe imensele lor feude, încropite prin nu știm ce mânării, ci pe întreaga țară și pe întreg poporul. Țară și popor care sub „luminoasa" lor conducere au ajuns ultima a Europei, iar ca popor, cel mai umilit și mai hulit, incapabil a se desprinde și a renaște din propria-i cenușă.

Lasă un comentariu