În acele cuvinte de început ale cărții de poezie și de pictură „Într-un salon mizer din Occident", Monica Voicu scrie despre Ovidiu Stan; „Un ardelean mândru de originea lui!". De fapt, sunt doi ardeleni, deoarece și doamna Dora Groza, ludușeancă, este tot o ardeleancă de-a noastră. Mă bucur să aud așa cuvinte frumoase despre un ardelean, acel „gând dus până la capăt", cum spunea Lucian Blaga, să văd astfel de gânduri încredințate hârtiei și memoriei, fiind solidar cu cei doi, prin ale mele rădăcini țărănești, ardelenești, de luptător, care m-au dat lumii, cu care, de fiecare dată, eu mă mândresc.
„Locuitor al altei planete", „cu motoarele turate la maximum" - spunea Monica Voicu -, Ovidiu Stan „este un învingător" care „scrie despre iubire, despre viață, despre tristețe și abandonare, dar, mai ales, despre durere". Stări ale existenței umane. Totul adunat în „tainițele sufletului". Aflat între poezie și pictură, spune Nicolae Băciuț, „exilul se situează, ca formă a luptei viețuirii", într-o „viață cu fruntea sus", într-o creație „ca funcție terapeutică, cu acel sentiment românesc al ființei", „mod organic de a ține legătura cu cei de acasă": „Într-un salon mizer din Occident / Îmi macin viața…, mă am la îndemână! / Și chiar de totul îmi pare azi un accident, / Nu vreau aici părerea să-mi rămână. //…// Vreau un salon bacovian, cu ploaie, / Și nu vreau să îmi plângeți astăzi mortul, / Vreau mobilă dintr-un gorun, greoaie, / Și-n robinet, mă rog, să-mi curgă Oltul". („Într-un salon mizer din Occident"). În acel salon „vopsit în gri-cenușă", unde poetul de zece ani se găsește mereu, este și locul acela: „În sala de trofee, Dumnezeu / M-a răstignit într-un ungher ascuns, / Nu ca pe un fiu, ci ca pe-un derbedeu / - Un dobitoc ce nu se lasă muls. // Cuiele mari, în care sunt bătut, / Nu îmi fac răni, sunt iluzorii doar, / Sunt ca o simfonie din trecut / Cu sunet rece, poate chiar vulgar" („Pedepsit fără motiv").
Atunci, când poetul recunoaște „Am început să scriu, revoltându-mă, pe tot ce nu puteam controla", o făcea, probabil, și cu gândul la acel poem „Privilegiu":
„Grimasa mi-a rămas în colțul gurii, / Chiar de o șterg, din nou o să apară, / De-atâta râs, și frunzele pădurii / S-au transformat în vorbe de ocară. // Să trec pe mine însumi, ca pe-o punte, / Și brațe balustrada să mă-ndrume, / Să nu-mi aduc aminte amănunte, / Nici cum mă cheamă, nici de ce-s în lume. //…// Iar lancea care o să-mi străpungă râsul / S-o potrivească dânșii, la-ntâmplare, / Să văd cu capul în jos apusul / E privilegiu, nu e contemplare".
Elegiac împătimit, poetul transformă versul în „plug de aur", ca un ecou murmurând, reluat în acel concert al existenței lirice.
Există, în poezia lui Ovidiu Stan, o statornică nostalgie, trăită prin acest timp zilnic al lumii, redată cu o imaginație debordantă, cu talent și încântare: „Ți-am ridicat statui impunătoare, / O lume-n jurul tău eu am creat / Și mintea mea credul-consignatoare, / Păstrat-o visul neîngenunchiat, / Un Babel iluzoriu și-un ospiciu, / Un edificiu-ntreg armonizat, / Am scris cu sânge cald, pe frontispiciu, / Numele tău… și l-am canonizat". („Geneză"); „Mai lasă-mă încă puțin să ning / Și lacrimile-mi cadă înghețate, / Din tot ce pot sau am putut s-ating. / Și fără să-mi doresc notorietate, / Te mângâi, doar pe tine… eternitate! // Mai lasă-mă încă puțin să curg, / Ca râu-n munte, făr a mă abate, / Iar de-ntâlnesc în calea mea un burg, / Nimeni să-noate-n mine din cetate, / Eu doar în tine mă revărs… eternitate". („Să ning, să curg, să zbor, să mor").
În sălașul secundei, poetul cuprinde metafora sugestivă a nuanței, totul în acea dăinuire a unei limbi românești: „Gândurile-mi vin, toate într-un iureș, / O cortină neagră, peste acest tablou / De-aș putea să cer apa mea din Mureș, / De-ar putea să curgă toată prin hublou. //…// Mă-ndoiesc de mine, șevaletu-i rupt, / Să pictez cu capul într-o lume seacă, / Într-un dans haotic și neîntrerupt / … Dorul de acasă, așteptând să treacă!" („Dorul de casă"); „Îmi ninge-n suflet de Crăciun, / S-așază-n straturi groase iar povara, / Chiar gândul ce așteaptă primăvara, / E izolat într-un absurd surghiun. // Însângerați sau nenăscuți sunt fulgii / Ce cad, sau nu, nici nu mai are rost! / În iarna asta gândul mi-e anost / Printre amintiri din fostele refugii" („Crăciun însângerat").
Într-un interviu al Monicăi Voicu, poetul Ovidiu Stan răspunde la o întrebare, precizând: „Mă gândesc acum la Dora și la talentul ei. La fel, și ea pictează, iar mai nou are această pasiune pentru confecționarea bijuteriilor, adevărate opere de artă, făcute cu talent și migală"! Doi artiști. Și o împlinire, sens al vieții pentru amândoi, prin acea pasiune și plăcere dăruite artei. Dovadă-i chiar această carte a cuvintelor alese și a frumosului pictural în comunicare. Suficient este să parcurgi, pagină cu pagină, să zăbovești la uleiurile pe pânză „Serenitate", „Bridge over waterfall", „Căutându-mi calea", „Flower forever", „Șirul lui Fibonaci", „El", „Lacrimile sufletului", „Geometria sufletului", „Disecția unui glonț", „Dansul cuvintelor în noapte", „Balerină", „Steaua Sudului", „Moulin Rouge", „Joaca a la Picasso", „Sovata-Casă pe lac", „Geneză astrală", „Dansând cu viața", „Cuvinte", „Singurătate la malul mării", toate un fel de cântare a acelei aparte pătimiri artistice, uneori chiar într-o realitate a posibilelor disperări personale. O artă pe alocuri a unui supranatural, dar dominat și bine temperat. Un fel de a zbura, poate și prin acea supunere unui risc, ca în orice zbor, un zbor al închipuirii creatoare a la Paul Valery.
Dora Groza face parte din rândul celor aleși, dar și atinși de acea aripă a frumosului, talentului, chemării aparte, toate date de Dumnezeu. Destul este să privești încântările numite „Golden October", „Flying", „Zădărnicii", „Controverse", „Iarna sufletului meu", „Primăvara, Anotimpuri", „Furtună pe mare", „Metropolă", „Primăvara dorită", „Pasărea Paradisului", „Stive de vase", „E liniște aici", confirmând o stare, acea copleșitoare, dominantă exprimare a talentului, într-o mereu „lucidă căutare a purității", cu un modern simț al formei în dovedita „esențializare și concentrare ale expresiei în stare să miște sufletul și mintea", prin graiul acela unic al picturii, suflet al inspirației, talentului și dăruirii. Picturile constituie tot atâtea ferestre spre realitate, spre viața noastră zilnică. Toate, constituind o punte între doamna Dora Groza și noi. Între domnia sa și lume, prin talent, prin artă. Dar, de ce nu, și prin acea specială formă artistică a luptei cu viața.
Reprivesc „Meandrele vieții", „Dansul ielelor", „Blue Laguna", „Drumul Crucii", „Pasărea Phoenix", „Apus de soare pe Acropole", „În oglindă", „Cocon", „Renaștere", „Solitudine", „Maternitate", „Iarna", parcă adunând toate visele, dar și viziunile personale, acele reprezentări ale trăirilor, într-o fericită coborâre în Cetatea artei, a încântării.
Trebuie să te naști cu har, cu acel har dumnezeiesc, să poți dărui, la rândul tău, culoare și liniște. Prin voința Atotputernicului. Picturile în ulei ale Dorei Groza sunt acea amintită bucurie a zborului, în jocul acela sobru al culorii, în acea navigare pe sub norii unui timp incert, artista dăruindu-se pe sine în acel parfum de veșnicie. Arta sa este o provocare adresată gândirii profunde, meditației, dar și acelei aparte poezii a culorii, prin originalitate, dublată de talent, și prin surprinzătoare spontaneitate, cu sinceritate și iubire. Totul și toate dovedind că muza poeziei și cea a picturii sunt bune surori. Picto-poezia Dorei Groza are acea profundă rezonanță poetică.
Cu prisosință dovedesc acest adevăr doi români, cu rădăcini aici, în acest pământ românesc, doi artiști care nu-și uită Țara, Limba și Neamul, talentați și apreciați întru totul.
Nu-mi rămâne decât să repet cuvintele unui mare poet, mare maestru al cuvântului ales: „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris!".
