Povestea iernii tatălui meu

După capitolul încheiat acum șase ani, când artista Mariana Șerban, prin expoziția de atunci, Religia iubirii, a fundamentat la nivel imaginativ și al profundelor trăiri un tip de crez universal valabil și accesibil tuturor, solid întemeiat pe cea mai mare poruncă pe care Dumnezeu ne-a dat-o fiecăruia dintre noi, și anume: iubirea, anul acesta, scrie Povestea iernii tatălui meu. Legătura cu etapa anterioară se păstrează subiacent prin firul iubirii. De această dată, iubirea paterno-filială și reciprocă. Dacă atunci a invitat la un fel de înfruptare din acest sentiment sublim, acum registrul se schimbă spre o „scriitură" într-un ton sobru, mai reținut, devoalând totuși și un fel de duioșie personală.

Nimic patetic, nimic lacrimogen, cu multă decență, cu demnitatea sentimentului de iubire curată, fără umbră de tristețe, ci pur și sincer ca un „te iubesc" în prima zi de viață și copt în cea din urmă. E o iubire ce transcende viața. Se sublimează în esență. Chiar dacă nu mai este prezent fizic, artista e conștientă de veșnica legătură pe care o are cu tatăl ei, făcându-ne-o vizibilă prin intermediul lucrărilor.

Timpul trecut între cele două episoade expoziționale este cel al acumulărilor, al frământărilor, al combustiilor, al decantărilor, pentru ca pe parcursul unei jumătăți de an să se producă arderea intensă a creației. O poveste ce începe și se termină iarna, pe 22 ianuarie. Cuvântul transformat în imagine are sens nu numai prin ce dar și prin cum „spune". Un fel de „picto-narațiune" specifică artistei ce nu se abate nicicând de la propriul stil imediat recognoscibil.

Ca un amănunt din culisele atelierului plăsmuirilor sale, de ceva vreme, artista a simțit nevoia confesiunii în jurnal, perceput ca scânteie provocatoare de lucrări ulterioare, chiar dacă niciodată nu a fost adepta schițelor premergătoare. Jurnalele ei se transformă în frumoase obiecte în sine pe care le răsfoiești înfiorat având surpriza ineditului fiecărei file. Astfel, fiecare pagină poate fi punctul de plecare al unei viitoare lucrări. Sunt de fapt crâmpeie de trăiri zilnice, inserții de gânduri, firmituri de viață, desene, colaje, ca niște descărcări emoționale, scuturându-se astfel de încărcătura prozaică a grelei poveri a zilei sau dimpotrivă, aerate panseuri lirice. Bucățele de șervețele, mărunte flori uscate, un bilet de spectacol.... și, multe, multe, multe desene, instantanee, gesturi.

Artista Mariana Șerban ne oferă de fiecare dată o adevărată sarabandă a spectacolului vizual. O lume înțesată de personaje, semne, figuri, inimi, măști, simboluri. E de fapt spectacolul caracterului ei, într-o sinceritate copleștioare. Sunt drumuri deschise spre ea. Totul la vedere! Ca într-o vrajă, scuturând ușor din cap, din buclele în văpăi, se rostogolește și se împrăștie pe largi suprafețe: lumea Marianei.

Lucrările acestei etape de o candidă maturitate fac să-mi sune în minte refrenul unei melodii: „...atât de mult mi-e dor de tata/ De parcă n-aș ști când mi-e dor, că totu-i trecător". Dar, artista transformă acest „trecător", efemer, în permanent. Fixează! Amintirile devin neclintite pe filele de jurnal! Și-apoi, dospesc și iau formă pe pânze, cartoane ondulate, netede, texturate, placaje sau ce-or mai fi ele, materialele-suport. Pensulă, creion, carioca, grafit, pastel și alte ustensile special inventate pentru ea... Pentru a capta mici fărâme de timp petrecut..., trecut...! Apoi, prin lucrări, îl face prezent. Un prezent perpetuu. Prezența tatălui devine astfel, veșnică! A reușit să-i câștige în acest fel viața de dincolo de moarte. Nu e doar pentru ea. Își face publică iubirea, declarativ, fără emfază doar cu dărnicie, cu simplitate și demnitate. Împarte propriile trăiri cu ceilalți într-o formă profund estetică. Îi asigură tatălui legătura și cu divinitatea prin forma estetică pe care i-o conferă prin lucrări. I-a stat și îi stă alături, până la identificare. Nu e o adulare a figurii paterne, ci o curată declarație a loialității atașamentului. Și faptul că-i poartă în permanență numele. O altă minunată și sinceră formă de drag de tată. La fel și darul harului artistic primit tot de la tată. O altă formă de respect: artista nu l-a risipit ci l-a fructificat. L-a cultivat, îmbogățit și înălțat.

Aparent lucrările se leagă într-o narațiune. Căutăm actanții și forțele care-i unesc, punctul culminant și deznodământul. Figurile și imaginile devin cuvinte, cuvintele devin imagini. Asta, la o primă „lectură". Scufundările pe care artista, prin intermediul titlurilor, ne invită să le facem în fiecare dintre lucrări - devenite poveste în poveste - ne fac să descoperim substraturile carnale ale mesajelor. Esențele. Povestea e doar învelișul, epiderma. Miezul se lasă mai greu atins. Multitudinea de micro-imagini te face să zăbovești îndelung în fața fiecăreia dintre ele. Te incită să înțelegi și mai mult. Să faci corelări și conexiuni. Lumea ei poate să devină lumea ta.

Mariana Șerban rămâne grafician prin excelență. Atributele picturii sunt doar unelte adiacente, subordonate exprimării grafice. Ea folosește culoarea ca pe tuș, iar desenul este primordial, liber și expresiv. E o întrepătrundere fericită de domenii de exprimare artistică primând cea grafică. Poate necesitatea folosirii judicioase, cu mult discernământ și inteligență creațională a multitudinii de exprimări, de materiale, ustensile de „joc" este o reflexie a personalității artistei: splendidă fațetare a caracterului exploziv-jovial. Mișcarea „pieselor" pe suprafață are prospețimea unui întâmplător experiment grafic. Îmbinarea tehnicilor este însă foarte bine controlată tocmai de acumularea experienței atâtor ani de muncă. Nu e nimic întâmplător, niciun gest, doar te face să crezi acest lucru ca să te incite, să te cheme în lumea jocului imaginației. Și-apoi ingredientul absolut personal: sclipirea! Din nou, poate această dorință de explorare a infinitelor rezultate - efect al întrepătrunderilor tehnicilor, materialelor și ustensilelor reflectă polisemantismul personalității artistei. Este iscusința de a te conduce prin toate trăirile de care e capabil doar un om frumos, la interior și exterior, preaplin în sentimente.

Expoziția e alcătuită din decupaje, devenite lucrări ale relației artistei cu tatăl său, cu accente pe ultima perioadă, marcantă, a suferinței acestuia, dar și pe amintiri, trăiri, persoane legate de acesta, lumea lui și punctele de intersectare cu lumea ei. De cele mai multe ori, lucrările sunt dialoguri cu tatăl. Cuvintele se transformă în imagini și astfel se însăilează povestea: Impresie apus de soare, Despărțire, Umbre, Scrisoare tatălui meu, Tata, Povestea iernii tatălui meu...

Mai apoi, frecventa apariție a autoportretului nu e o exaltare a egolui și nici necesitatea de oglindire a artistei, ci o formă de discuție cu sinele. Autoportretul nu e nici transpus printr-o formă de realism, nici idealizat, dar nici abrutizat. Apar doar câteva semne de reperare a persoanei nu doar din umbră, ci franc, la vedere, în dialog, în monolog, în tăcere sau în vervă. Din nou cântecul îmi curge în urechi: „Aș vrea și acuma, tată, să ascult vorba ta/ Aș vrea și acuma, tată, să mai spui câte ceva/ Aș vrea și acuma, tată, când greșesc să mă cerți și apoi să mă ierți."

Astfel, sub zăpada care se așterne-n iarnă, germinează, freamătă, vibrează iureșul lucrărilor Marianei Șerban, izbucnind solar în vară. Exultant. Și, povestea continuă... înaintând cu eleganță spre șaizeci, cu verva explozivă a spiritului de douăzeci.

Lasă un comentariu