Suferința umană ridică natural întrebarea: „Nu se poate și altfel?". Chiar e necesar ca existența umană să fie un muzeu sinistru al durerii, al violenței și al nedreptății? Însă, în loc să ne concentrăm pe suferință și să nu vedem altceva în jur, în loc să o lăsăm să devină punctul focal al înțelegerii noastre despre viață, ar trebui să privim viața în ansamblu și să vedem în schimb că suferința este doar unul dintre elemente. Ar fi, de altfel, o nedreptate în plus să îi acordăm suferinței nu doar dominația unei anumite perioade din viața noastră, ci întreaga viață. Și la fel de nedrept ar fi ca, din pricina acestei perspective, să ne trăim restul timpului încercând prin tot felul de tertipuri să evităm suferința, de parcă s-ar putea, la un moment dat, să scăpăm cu totul de ea. Din păcate, e imposibil să scăpăm întru totul de suferință și eforturile în sensul acesta sunt zadarnice. Însă vestea bună este că putem fi fericiți și în prezența suferinței.
Să ne uităm la câți oameni sunt nefericiți fără să aibă vreo durere concretă sau un minim motiv să se plângă de ceva. Fericit este acela care savurează drumul spre o țintă anume. Fiindcă fericirea nu înseamnă absența suferinței. De aceea, în contextul suferinței, fericirea poate fi uneori sinonimă cu încăpățânarea de a ne redresa sau de a ne adapta drumul către scopul nostru, chiar și atunci când pe acest drum apar obstacole. Suntem fericiți nu fugind înapoi la start, la locul acela în care încă nu întâlniserăm bariere, ci continuând să alergăm spre țintă. Suferința poate fi o artă dacă cel care o trăiește o exprimă și, prin aceasta, nu doar că își descarcă propria tensiune, ci îi edifică pe cei din jur prin exemplul lui. Până la urmă, asta înseamnă să dai un sens suferinței, chiar și atunci când nu cunoști cauza ei. O dovadă în plus că nimic nu se întâmplă degeaba.
Sursa: Gândul de dimineață
