Să ne respecte și să ne înțeleagă!

Distribuie pe:

Mi se spune că nu trebuie să mințim, dar, când spun vreun adevăr, se înfurie. Ieri, tatăl meu s-a înfuriat, pentru că am zis de față cu prietenii lui că o bate pe mama. Dar nu-i mai rău să faci un rău decât să spui despre asta? Mi se spune că nu e bine să stau cu „anumiți copii", dar la culcare mă pun să mă rog Ție, dragul meu Dumnezeu, să ne arăți că suntem frați, și că suntem toți egali. Mama îmi zice că trebuie să fiu ca tatăl meu, dar el sună la serviciu și spune că este bolnav, ca să nu meargă la lucru; în schimb, își cheltuie tot salariul pe băutură. Eu știu să gândesc, am propriile mele gusturi care diferă de cele ale părinților mei și câteodată, îmi vine să strig și să protestez. De exemplu, când tata îmi zice să tac doar pentru că el nu are chef de vorbă sau pentru că am altă părere; când mă obligă să ies afară la joacă doar pentru că vrea el să se uite liniștit la televizor. Îmi încarcă viața cu interdicții și negații: „Nu face asta!" și „Trebuie, trebuie…!" Pentru noi, copiii, există doar verbul „a trebui", niciodată „a putea". Ei se joacă cu mine, ca și cu o jucărie atunci când au chef. Iar eu dacă nu vreau în acel moment, ei tot se joacă cu mine: în plus, îmi spun că sunt capricios și încrezut. Ei decid întotdeauna când ne jucăm, dar eu nu pot alege niciodată când să mă joc cu ei. Iar dacă ei zic „Nu!", nu le pot atrage atenția… Cu toate astea, tu ai zis: „Dacă nu vă veți întoarce la Dumnezeu și nu vă veți face ca niște copilași, cu nici un chip nu veți intra în Împărăția Cerurilor". (Matei, capitolul nr. 18, versetul nr. 3). Dar pe noi nu ne lasă să fim copii… Ne obligă să fim răi, egoiști și ipocriți ca oamenii mari, ne obligă să spunem ce nu simțim! Spune-le tu să ne dea timpul lor, să ne respecte și să ne înțeleagă!

Lasă un comentariu