Dacă omul sfințește locul, politicienii noștri ce fac?

Distribuie pe:

Povestea cu politicienii noștri e veche de când lumea. În decursul istoriei am avut și buni bărbați de stat, apoi politicieni vizionari, dar, luați pe ansamblu, nu putem spune că la acest capitol, noi, românii, am excelat. Conducătorii de excepție, preocupați de prosperitatea, norodului, dar și de independența și neatârnarea lui de-a lungul istoriei, se pot număra pe degete. Dacă ar fi fost altfel, adică dacă am fi avut tot timpul oameni de seamă în fruntea națiunii, precum Burebista și Decebal, în antichitate, apoi Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Iancu de Hunedoara, Vlad Țepeș, Mihai Viteazul, în perioada feudală, după care Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, care au făcut Mica Unire, apoi corifeii Marii Uniri de la 1918 și cei care au participat la Tratatul de Pace de la Paris, din 1919-1920, cum ar fi Regina Maria și I.C. Brătianu și alții, n-ar mai fi fost nevoie, în decursul istoriei, de sacrificiile a milioane și milioane de români, de răscoalele de la Bobâlna și a lui Gheorghe Doja, de sacrificiile lui Horea, Cloșca și Crișan, ale lui Tudor Vladimirescu și ale pașoptiștilor din Ardeal, în frunte cu Avram Iancu, precum și a celorlalți din toată Țara Ardealului, Moldovei, Bucovinei și Basarabiei, Banatului, Munteniei și Dobrogei. Dacă politicienii noștri din cele mai vechi timpuri, ar fi avut acea conștiință de neam și de țară, ca pe vremea lui Burebista și Decebal, când Țara era una și se întindea pe o suprafață de peste un milion și ceva de kmp, dominând teritorial, cultural și cu spiritul geto-dac și trac centrul și sud-estul Europei, astăzi țara era una, mare și puternică, fie că s-ar fi numit Dacia Felix sau România, poate mai importantă chiar decât Germania, Italia și Franța.

Din păcate, n-a fost să fie. La tronul țărișoarelor noastre, deja divizate, s-au perindat tot felul de incompetenți și trădători de neam, iar istoria consemnează în decursul ei peste o sută de domnitori, în Moldova și Țara Românească, care n-au făcut altceva decât să se războiască între ei, fie pentru același tron, fie pentru tronul țării surori. Tot istoria consemnează faptul că pe câmpurile de luptă au pierit mai mulți români războindu-se între ei, decât cu străinii. Unii dintre aceștia, pentru a accede la putere sau la bogățiile țării, au făcut alianțe toxice, au devenit vasali străinilor, au trădat sau pur și simplu au căzut pradă acestora, fiind incapabili să-și apere glia întreagă, moștenită de la moșii și strămoșii lor. Așa, și sub auspiciile acestor aventurieri și nepricepuți, țara s-a fărâmițat în nu știm câte provincii, mai mari sau mai mici, arondate la câte o putere mai mare sau mai mică, românii, cândva glorioși prin strămoșii lor, devenind iobagii și slugile altora, oprimați pe propriul lor pământ. Când ne gândim la măreția noastră din antichitate și la decăderea de după, arondați pe bucăți la atâtea și atâtea imperii: bulgăresc, unguresc, turcesc, habsburg, țarist, mare trebuie să fi fost lucrarea Tatălui ceresc, de la 1859 și apoi de la 1918, de am reușit oarecum să ne adunăm laolaltă, sub acel scut al României Mari, de la a cărei înfăptuire se va împlini, în curând, un secol, și căreia s-ar fi cuvenit încă de la formarea ei să-i acordăm o atenție mult mai mare.

Din păcate, politicienii care au urmat la cârma acestei țări pe cale de a-și recâștiga prestigiul binemeritat în concertul popoarelor europene, nu s-au ridicat mai presus de nivelul predecesorilor lor din toate timpurile, care, prin slăbiciunile manifestate, au cedat în fața dușmanilor și au permis fărâmițarea teritoriului și a blocului etnic românesc în provincii, țări și țărișoare, (cum de altfel ne vor, astăzi, și iredentiștii maghiari autohtoni), care, conform principiului „Divide et impera", au devenit, la acea vreme, pradă ușoară pentru hulpavii străini pe care i-am enumerat anterior. Așa au urmat rapturile celui de-Al Doilea Război Mondial, apoi nefasta dominație sovietică, cât și neputința anilor care au trecut de la evenimentele din decembrie 1989, când nu numai că am pierdut startul în repoziționarea noastră în plan european sau momentul readucerii Basarabiei, liberă de contract, o anumită vreme, la țara-mamă, dar am ajuns să fim mai vulnerabili, amenințați cu dezmembrarea, chiar în mod explicit, atât din est cât și din vest, fără a mai vorbi de cei din interior.

Toate aceste nefaste consecințe, realități triste și deosebit de periculoase sunt rodul acțiunilor iresponsabile ale actualei clase politice, care n-a reușit să se desprindă de nimicnicia acelor înaintași dominați de setea de putere și de îmbogățire, cu orice preț, chiar dacă, în acest sens, este nevoie de sacrificarea interesului național.

Analizând starea de fapt a politicienilor noștri nu putem să nu constatăm o depreciere constantă în timp a actualei clase politice, devenită un fel de trambulină pentru cei care nu au alt scop decât promovarea propriilor ambiții de mărire și îmbogățire. De altfel, se poate ușor constata că prestigiul Parlamentului a scăzut cu fiecare legislatură, iar lucrul acesta s-a întâmplat și la nivelul guvernului, primarilor, al consiliilor județene și locale. Întrebat, odată, fostul președinte Emil Constantinescu de ce și-a dorit această înaltă funcție, răspunsul a fost cât se poate de sincer: „Am dorit să-mi demonstrez mie că pot ajunge și aici." Adică este vorba de ambiția atingerii unei performanțe personale, și nimic mai mult.

Așadar, cam așa se petrec lucrurile astăzi, în continuare. Cam întreaga garnitură de președinți, prim-miniștri, miniștri sau deputați, și de la ei în jos: consilieri, primari etc., sunt mânați în strădaniile lor, aproximativ de aceleași sentimente și trăiri. Din acest melanj al puterii rezultă o țară tot mai săracă și o clasă politică tot mai bogată. O statistică în acest sens ar fi foarte relevantă. Este bine de văzut cu cât a crescut bogăția țării, în general, și prosperitatea politicienilor noștri, în special. Decalajul este enorm!

Și cum bogăția aduce și pofta de putere și mărire, lucrul acesta îl putem cel mai bine observa la actualul lider PSD, putred de bogat într-o țară săracă și într-un județ și mai sărac. La sărăcia căreia a contribuit din plin, alături de toți ceilalți, din toate spectrele, și al cărui vis este de a deveni „El lider maximo" a toată România, precum defunctul Fidel Castro al Cubei, adică mai întâi prim-ministru, apoi președinte.

Dacă visul oricărui copil american este de a ajunge președinte, domnului Dragnea nu-i putem fura acest vis măreț la maturitate. Numai că trebuie să avem în vedere și costurile acestuia și pe seama cui. Pentru că, ceea ce se întâmplă astăzi în România, mai ales de când partidul său, în alianță cu un alt mare aventurier politic, cu care au câștigat alegerile parlamentare par mai mult scene din epoca fanariotă sau, mai recent, din recuzitele sultanului Erdogan al Turciei de azi.

Este o adevărată mârșăvie să subordonezi și să direcționezi, de la pupitrul șefului de partid și de la tribuna Parlamentului pe care-l domini, dictatorial, întreaga energie a societății soluționării problemelor juridice ale liderului certat cu legea, ademenind poporul cu promisiuni, nu de dragul lui, ci pentru a-l mitui pur și simplu cu oferte consumatoriste, gen salarii și pensii sporite, pentru a închide ochii și a-i slăbi vigilența față de legiferarea unor prevederi care să-l scoată basma curată și să-i albească imaginea, ușurându-i accesul spre pohta ce-o pohtește. Spre funcțiile de prim-ministru și apoi de președinte al țării, pe care și le dorește cu atâta ardoare, fără ca poporul să fie întrebat dacă și el îl vrea.

 

Lasă un comentariu