Motto: „Cel mai mare rang al omului este: caracterul său" (Márai Sándor, marele maestru clasic al prozei moderne maghiare)
Imediat după evenimentele din decembrie 1989, care au condus la schimbarea regimului, m-a sunat la telefon Adrian Păunescu și m-a rugat să vin, îndată, de la Târgu-Mureș la București, să locuiesc la el, la familia sa, deoarece vrea să mă ajute neapărat, pentru ca eu să-mi pot continua activitatea publicistică și scriitoricească. M-a invitat la ei, în casa lor, împreună cu soția sa, doamna Carmen - care este o persoană foarte ospitalieră -, în momentul în care a aflat că Géza Domokos, care manifesta o sete de putere nemăsurată, și care atunci încă mai îndeplinea funcția de secretar în conducerea Uniunii Scriitorilor din România, s-a solidarizat cu Béla Markó, unul din redactorii revistei scriitorilor maghiari din România, Igaz Szó, editată la Târgu-Mureș și condusă de mine, a desființat revista Igaz Szó, asumându-și, fără scrupule, campania de defăimare, lansată de cameleonii politici împotriva mea, cu scopul discreditării și denigrării persoanei mele. Pe Béla Markó, care manifesta o sete de putere și de bani, precum Domokos, eu l-am adus la Târgu- Mureș, la redacția revistei noastre, el fiind, la vremea aceea, un scriitor debutant, necunoscut.
Prin desființarea revistei Igaz Szó, Géza Domokos și Béla Markó - despre care nu s-ar putea spune că cel mai mare rang, pentru ei, a fost caracterul - au vrut să dea dovadă de un spirit revoluționar înflăcărat, scopul lor principal fiind obținerea succesului în noua lor carieră și să fie mai catolici decât Papa, în timp ce conducerea Uniunii Scriitorilor din România nu a desființat nicio revistă de limbă română după evenimentele din decembrie 1989. Géza Domokos a deținut, ani de zile, funcția de secretar în conducerea Uniunii Scriitorilor datorită unei singure opere a lui, în care a elogiat Uniunea Sovietică, condusă de Stalin. În amintita sa broșură, intitulată „Mesaj", care era pătrunsă de spiritul comunist-bolșevic, bine însușit la școala de scriitori moscovită, astfel scria în dedicația sa: „Pentru Hajdu Gyõzõ, pentru un prieten vechi și respectat, pentru un camarad de luptă curajos și cinstit". Și Béla Markó scria cu respect și cu prețuire despre mine în dedicațiile sale din volumele de poezii. Dar, dat fiind faptul că Destinul nu l-a binecuvântat pe niciunul dintre ei cu cel mai mare rang al omului, cu un caracter demn de respect, amândoi s-au lansat, după decembrie 1989, într-o campanie de defăimare a persoanei mele și a activității desfășurate de mine, doar pentru a obține succese în cariera politică. În acest context îl voi cita din nou pe scriitorul maghiar, Sándor Márai: „Numai relația de prietenie e lipsită de egoism, fără vreun interes anume, ea este un serviciu puternic și serios, ea e cea mai grea piatră de încercare". Această prietenie pură, plină de caracter este atât de departe - dovada fiind faptele - de Géza Domokos și de Béla Markó, ca cerul de pământ.
Cel care a venit în ajutorul meu, după evenimentele din decembrie 1989, nu a fost András Sütõ - pe care timp de patru decenii l-am susținut în mod determinant, în calitatea mea de publicist și scriitor, în desăvârșirea sa ca scriitor (mărturie în acest sens este dedicația din cartea sa oferită mie) -, care peste 40 de ani a fost pentru mine prieten apropiat, coleg, scriitor și publicist maghiar din Transilvania, și nu câțiva colegi ai mei - scriitori și redactori - care ar trebui să îmi fie recunoscători pentru existența lor scriitoricească și socială -, ci genialul personaj al lirei române contemporane, personalitatea emblematică a epocii, marele patriot român: Adrian Păunescu. Desigur, printre scriitorii și artiștii maghiari transilvăneni au fost și excepții, care, în anii ce au urmat după decembrie 1989, au manifestat dragoste și prietenie față de mine.
Una din realitățile dezolante ale vieții mele este faptul că acești scriitori și artiști maghiari de excepție - Andor Bajor, Zoltán Balek, János Székely, Attila Mózes, József Izsák, Zsigmond Ádám, Sándor Mohy, Lajos Létay, János Orbán - nu mai sunt printre noi. Nu îi voi enumera acum pe colegii scriitori români, care au rămas prieteni și colegi adevărați, și sunt și azi ceea ce au fost peste decenii.
De Adrian Păunescu mă leagă numeroase fire afective, datorită luptei comune și a coabitării (relații de colaborare), și așa va rămâne până la sfârșit.
După invitația telefonică, cu care m-a onorat Adrian Păunescu, mai înainte amintită, am plecat, imediat, la București și am locuit la familia poetului. În perioada 1990 și 1991 am fost înconjurat de o atmosferă de familie intimă, de o dragoste frățească. La îndemnul necontenit al lui Adrian Păunescu am început să scriu, în locuința sa situată pe strada Dionisie Lupu nr. 84, diferite articole și studii, care erau publicate în paginile revistelor „Totuși Iubirea" și „Vremea".
Pe parcursul lunilor petrecute la familia poetului și la îndemnul neobosit al lui Adrian Păunescu a luat naștere Asociația Culturală și de Prietenie „Együtt-Împreună", care este o organizație neguvernamentală și non-profit. Am lansat revista culturală a asociației, sub același nume, respectiv „Együtt-Împreună".
Între timp, în nopțile în care Adrian scria câte o poezie, am avut onoarea să îmi citească noua sa poezie cu o pasiune extraordinară, la care, desigur, aștepta reacția mea. După care purtam o discuție, de cele mai multe ori timp de mai multe ore și, nu odată, până dimineață, despre problemele vieții sociale și ale culturii. În general, dialogul nostru se transforma într-un monolog în care Adrian Păunescu aborda, într-un mod de neuitat, treburile vieții. De atunci regret nespus de mult că nu am înregistrat aceste discuții purtate cu Adrian Păunescu.
Aceste dialoguri, așa-numite mărturii lirice, mi s-au întipărit atât de puternic în memoria mea, încât, în orele mele singuratice, mă trezesc de multe ori cu consternare că în gând continui dialogul cu Adrian Păunescu. De fapt, noi purtăm un dialog permanent. În fiecare an, pe 20 iulie, de ziua lui de naștere, acest dialog se intensifică în sufletul meu și îmi cuprinde toată ființa. În astfel de situații simt cel mai puternic că El lipsește nespus de mult și este de neînlocuit, nu numai pentru mine, ci și pentru întreaga țară, pentru cultura română și pentru Parlamentul României. Ideea, potrivit căreia nu există om de neînlocuit, nu este adevărată în totalitate. Poate fi înlocuit un Eminescu, un Enescu sau un Brâncuși? Cum poate fi înlocuit un geniu, un poet sau un artist genial? Azi, cine l-ar putea înlocui pe poetul, patriotul și vorbitorul fără seamăn în Parlamentul României? Sau pe liderul mișcării culturale, care a insuflat splendida dragoste de patrie mai multor zeci de mii de oameni? Unde a dispărut din Parlamentul României acea voce, acea dragoste de patrie, pasionată, care pătrundea până în ceruri, care acum, când se apropie Centenarul Marii Uniri, ar condamna, precum Adrian Păunescu, dacă ar fi printre noi, toate provocările defăimătoare lansate de UDMR la adresa patriei noastre comune, România, și a istoriei națiunii române?
De ziua ta de naștere din acest an, prin dialogul purtat cu tine, vreau să te informez, cu respect, că Partidul Mixt din România, despre care am vorbit și am visat împreună, nopți la rând, acea dorință de a se solidariza într-o organizație politică reprezentanții populației maghiare, române, germane și ai altor naționalități - este pe punctul de a se realiza. O ediție specială a revistei noastre culturale, bilingve (maghiaro-română) „Együtt-Împreună" - pentru care Tu ai depus multe eforturi - a fost publicată acum, în care am lansat ideea privind înființarea Partidului Mixt, precum și necesitatea realizării acestui concept, a acestei idei călăuzitoare.
Nu vom uita niciodată cuvintele tale: „Együtt-Împreună, este o idee care va învinge în viitor", iar în spiritul operei tale de viață, încredințat nouă, noi, maghiarii loiali din România, vom lupta până la moarte, împreună cu poporul român, pentru acest viitor.
