Din păcate, prea multe pagini ale zbuciumatei noastre istorii, prin voința și reaua-credință ale unora, sau a unor simple întâmplări, au fost așezate sub pecetea tăcerii. Și, după unii, dacă s-ar fi putut, chiar a uitării!
De pildă, acel rol esențial al României, mai bine spus al Armatei Române, avut în acel an 1919, după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 și făurirea României Mari, în „stoparea expansiunii comunismului spre centrul Europei, după acel pustiitor Prim Război Mondial.
În anul 1917, în Rusia ajung la putere bolșevicii, sub conducerea leninistă a Partidului Comunist Bolșevic, trădându-ne, ca aliat, pe frontul din Moldova, prin încheierea, cu Puterile Centrale, a păcii de la Brest-Litovsk, bolșevicii luptând împotriva „rușilor albi, credincioși țarului, sub conducerea generalilor Vranghel, Kornilov, Denikin și Kolceak". O rușinoasă trădare din partea unui aliat, conform viziunilor „revoluției și extinderii comuniste, ale lui Lenin și Troțki."
„Înfrântă în Primul Război Mondial, ca parte a dualismului austro-ungar", participantă alături de Puterile Centrale, Ungaria joacă doar cărți periculoase, perdante. În anul 1918, „primul ministru, contele Tisa, este ucis, iar Ungaria devine republică": Republica Sovietică a Sfaturilor Ungare!
Armata germană a feld-mareșalului Mackensen, supranumit „spărgătorul de fronturi", căruia i-au venit de hac românii (printre care și acele „fantome albe", în luptele la baionetă!), la Mărăști-Mărășești și Oituz, sub deviza: „Pe aici nu se trece!", se retrăgea din România, de pe frontul din Moldova, prin Transilvania, unde „Comitetul Național Român hotărăște organizarea Adunării Naționale de la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918, unde se decide Unirea Transilvaniei cu România". Pentru totdeauna!
„Armata Română pătrunde în Transilvania, oprindu-se pe linia temporară de demarcație stabilită. Însă, „în urma ultimatumului Antantei, de la 20 martie 1919, guvernul Karoly refuză, categoric, să respecte noile linii de demarcație între Ungaria, România, Cehoslovacia și Iugoslavia și cedează puterea Partidului Comunist și celui Socialist, care proclamă Republica Sovietică Ungară, acea Ungarie a Sfaturilor, aflată sub conducerea efectivă a lui Bela Kuhn, trimis de la Moscova, sprijinit deschis de Lenin".
Începe războiul Ungariei cu Cehoslovacia, apoi, în două rânduri, Ungaria „atacă trupele române din Transilvania, fiind înfrântă și împinsă până la Tisa, iar în 20 iulie 1919 este, din nou, învinsă, românii ocupând, la 4 august, capitala Budapesta, desființând, definitiv, Republica Sovietică Ungară. Bela Kuhn fuge la Moscova, unde este ucis, de către Stalin, în cursul epurărilor din anul 1938".
Armata Română a eliminat acel „focar comunist din centrul Europei devastate de război", oștirea României luptând pe două fronturi: „împotriva bolșevicilor unguri, conduși de evreul Bela Kuhn, cât și a rușilor, din partea estică, unde aceștia încercau să readucă Basarabia, după unirea ei, în anul 1918, cu România, între granițele noului imperiu comunist", Lenin și Bela Kuhn intenționând „atacarea, concomitentă, a României din două părți și desființarea Statului Român".
România a luptat, practic, „în afara vreunei coaliții, efortul total revenind Armatei Române, ocupând Budapesta, singura capitală a Puterilor Centrale".
Asupra acestui război, din păcate, s-a arătat cam puțină lumină, până în anul 1990, chiar și după aceea, ca nu cumva să supărăm vecina din vest, mereu evitându-se, din partea puternicilor clipei și a unor istorici, numele participanților direct la evenimentele de atunci, mai ales numele celui care a condus Armata Română pe acel front: generalul Gheorghe Mărdărescu, cel care „a preluat conducerea Comandamentului Trupelor din Transilvania de la generalul Traian Moșoiu, care, la rândul lui, a preluat Grupul Armatei de Nord, conducându-și soldații la victorie, ocupând, cum ceva mai sus aminteam, capitala dușmanului, răzbunând, astfel, împilarea de veacuri a românilor transilvăneni".
Cine a fost generalul Gheorghe Mărdărescu? Născut la Iași, a absolvit Școala de Ofițeri de Cavalerie și Infanterie din București, între 1892-1894, continuându-și studiile la Academia Militară, urmând și cursurile de comandant, la Brueck și Berlin-Spandau. Este, între 1901-1906, director de studii la Academia Militară, comandă Școala de Trageri de Infanterie, apoi devine Șef de Stat Major al Corpurilor 1 și 2 de armată, în grad de colonel. În anul 1915, devine comandant al Academiei Militare. La 15 august 1916, odată cu intrarea României în Primul Război Mondial, primește comanda Brigăzii 18-infanterie, apoi este numit Șef de Stat Major al Armatei a 3-a, sub comanda generalului, viitor mareșal, Alexandru Averescu, în această poziție fiind și în cursul luptelor din vara anului 1917, în timpul bătăliilor de la Mărăști. Avansat la gradul de general-maior, în februarie 1918, la 11 aprilie 1919 preia, cum arătam, conducerea Comandamentului Trupelor din Transilvania, de la generalul Traian Moșoiu, care preia zona de nord a luptelor. În această înaltă funcție militară, generalul Mărdărescu comandă, direct, trupele române pe parcursul războiului româno-ungar din 1919. Regele Ferdinand și Regina Maria l-au decorat cu Ordinul „Mihai Viteazu", pentru acțiunea lui, fermă, împotriva regimului bolșevic al lui Bela Kuhn. După războiul româno-ungar devine ministru al Apărării (între 1922-1926), este avansat, în 1927, la rangul de general-locotenent. Se stinge din viață la 5 septembrie 1938, la Bad Nauheim, în Germania.
Ne-au rămas de la viteazul oștean, generalul Gheorghe Mărdărescu, memoriile sale despre campania anului 1919, apărute în 1922, cuprinse în cartea „Campania pentru dezrobirea Ardealului și ocuparea Budapestei - 1919 și alte mărturii", apărută la Editura „Marist"din Baia Mare (2009).
În prefața cărții, închinată generalului de Corp de Armată, Constantin Prezan, generalul Gheorghe Mărdărescu precizează: „Îi închin această lucrare, în semn de respect și multă admirație, pentru înaltul său patriotism și remarcabila sa competență ostășească". Redăm o parte din acea prefață, scrisă la București, în anul 1921: „Încrederea M.S. Regelui și a Țării chemându-mă, pe ziua de 12 aprilie 1919, la comanda trupelor din Transilvania, trupe care au înfăptuit dezrobirea Ardealului, îmi propun, prin lucrarea de față, să dau un rezumat asupra evenimentelor și mersului operațiunilor, care au îngăduit realizarea acestei sfinte năzuințe a întregii suflări românești.
Urmărind să informez marele public asupra acestor chestiuni și să stabilesc adevărul - deoarece s-au născocit multe legende -, am căutat să descarc lucrarea de detalii cu caracter tehnic, fără a o face neînțeleasă (…), după care să se poată studia, în mod amănunțit, această sublimă pagină a istoriei neamului românesc, pagină care este și va rămâne una din cele mai bune dovezi ale vredniciei ostașului român.
Închei, descoperindu-mă, cu smerenie, la amintirea eroilor care și-au jertfit viața, cu seninătate, pentru îndeplinirea idealului nostru național. Trimit toată dragostea mea bravilor ostași ai Comandamentului Trupelor din Transilvania, alături de care și împreună cu care am putut scrie această pagină măreață în cartea neamului".
Ce conține acel „rezumat" al generalului Mărdărescu? La 28 octombrie 1918, are loc acea mobilizare, la început fiind chemate doar diviziile care își aveau reședința în Moldova, Marele Cartier General dispunând chemarea sub arme numai a contingentelor 1912, 1913, 1914 și 1915, diviziile mobilizate fiind Divizia a VII-a, în Transilvania, Divizia a VIII-a, în București, Diviziile Corpului IV Armată, Divizia I-Vânători. Scopul trecerii trupelor în Transilvania este bine cunoscut, iar Armata Română, „ca aducătoare de pace, ordine și dreptate, nu s-a dezmințit".
Are loc organizarea armatei ungurești și concentrarea de trupe în apropierea liniei de despărțire. Uneltiri, provocări repetate, atacuri și crime contra populației românești ale acelor bande ungurești înarmate, atacurile secuilor care au trecut linia de demarcație, organizați în cea mai sângeroasă organizație numită „Divizia secuiască", deschiderea focului asupra satului, pe timpul înmormântării lui Gh. Pop de Băsești. Din păcate, în fața acestor atacuri, a crimelor, a repetatelor provocări, oștirea românească „era silită să stea cu arma la picior", să fie martoră „neputincioasă la toate suferințele îndurate de frații ei". Toate acestea îi încurajau pe unguri. Numai că toate au și o limită a lor!
Chemată de frații ardeleni, Armata Română trece munții Carpați, „în numele unor drepturi sfinte naționale, pentru a garanta siguranța tuturor celor care locuiau în aceste ținuturi…". Nu simțeau ungurii, asupritori de veacuri ai românilor, că „a sosit momentul descătușării" (…), că „răbdarea întrecuse marginile și trebuia să se pună capăt odată nelegiuirilor"!
Misiunea armatei din Transilvania era „respingerea bandelor de bolșevici și a trupelor regulate ungurești ale lui Bela Kuhn, peste munții Apuseni, ocuparea Crișanei și a Maramureșului". Grupul de Nord, al vitejilor vânători, sub comanda generalului Moșoiu, Detașamentul mixt al generalului Olteanu, Divizia a II-a de cavalerie, Grupul 2 de motomitraliere, Diviziile a VI-a, a VII-a, a XVI-a Ardeleană, Grupul de Sud intrau în „planul de campanie", elaborat de Comandamentul Trupelor din Transilvania, condus de generalul Gheorghe Mărdărescu.
În urma unei pregătiri de artilerie, în noaptea de 15/16 aprilie 1919, „inamicul a atacat posturile de trecere de la nord-vest, din sectorul Brigăzii a 3-a - Roșiori, pe Valea Someșului. Inamicul a fost gonit. Dușmanul atacă și în cursul zilei de 16 aprilie. Începe acțiunea ofensivă a Oștirii Române, la ora 3,15 a nopții de 16 aprilie. Trupele inamice „s-au retras, în dezordine, peste Tisa, pe la Tokay". Trupele Detașamentului generalului Davidoglu, cele ale colonelului Ioan au tăiat orice linie de retragere pentru „Divizia secuiască", aruncând, peste Tisa, bandele răzlețe. „La 1 mai 1919 trupele românești atinseseră, pretutindeni, Tisa, obiectivul militar final, hotărât de Marele Cartier General, fiind îndeplinit.
Numai că Ungaria Comunistă a Sfaturilor nu se astâmpără, în pofida unei situații a ei, cu totul nefavorabilă. Își organizează armata, iar gruparea forțelor ungare se pregătește pentru acțiuni ofensive, conform unui plan de campanie al comandamentului suprem unguresc. În același timp, are loc gruparea forțelor românești. La 17 iulie, inamicul începe pregătirea atacului. În dimineața zilei de 20 iulie 1919, la ora 3, după un puternic bombardament de artilerie de toate calibrele, „se dezlănțuie ofensiva inamică pe tot frontul, cu atacul principal în regiunea Szolnok." Contraatacate puternic, „forțele inamice ungare au fost azvârlite, cu mari pierderi, peste Tisa." Trupele române trec Tisa. Inamicul atacă, din nou, în sectorul Gura Crișului. Încercări zadarnice! În dimineața zilei de 21 iulie, acțiunile Oștirii Române continuă. Inamicul contraatacă puternic. În seara zilei de 23 iulie 1919, toate trupele noastre, încep acțiunea de ansamblu, „care să ducă la rezultatul final: zdrobirea forțelor inamice care au trecut la est de Tisa." Inamicul rezistă cu îndârjire. Însă, la 26 iulie, inamicul nu mai ripostează decât până la ora 10 seara, când „zdruncinat de atacurile viguroase ale trupelor românești, se retrag, în grabă, peste Tisa, lăsând în urmă mari cantități de muniții și mulți prizonieri." Timp de șapte zile „zvârcolindu-se în lupte crâncene, inamicul s-a izbit de zidul format de piepturile bravelor trupe ale Grupurilor de Nord și de Sud." „Grupul de manevră s-a năpustit, ca o vijelie, asupra flancului și spatelui inamicului, dându-i lovitura de moarte."
Prin Ordinul de zi nr. 53, din 27 iulie 1919, adresându-se ostașilor, Gheorghe Mărdărescu spune: „Prin acest nou fapt de arme, falnicele divizii românești au dat dovadă lumii întregi, încă o dată, de neîntrecutele virtuți ostășești și de neclintitul spirit de disciplină, cu care sunt înzestrate (…) Sunt neîntrecut de mulțumit și mândru că m-am găsit în mijlocul vostru și v-am comandat într-o întreprindere atât de măreață."
Pentru a nu mai da răgaz inamicului să se reorganizeze, să-și reconstituie unitățile și să ia măsuri de apărare, la 27 iulie 1919, Marele Cartier General Român ordonă „urmărirea energică a inamicului la vest de Tisa, până la completa lui distrugere." În noaptea de 30/31 iulie 1919, la ora 1, trupele române încep trecerea Tisei, la 1 august continuă înaintarea, până „în seara de 3 august 1919, confirmând completa descompunere a armatei ungare", în urma înaintării viguroase a românilor, sub comanda, mai ales, a generalului Traian Moșoiu, îndeplinindu-și misiunea: distrugerea forțelor bolșevice și ocuparea Budapestei.
„În ziua de 4 august, înainte de intrarea trupelor românești în Budapesta, reprezentanții noului guvern ungar au cerut începerea tratativelor pentru încetarea ostilităților", însă condițiile armistițiului le-au fost înaintate a doua zi, la 5 august. Doi ostași români dau jos, de pe Parlamentul din Budapesta, steagul roșu-alb-verde, înălțând acolo Tricolorul, dar și perechea de opinci, tradiționale, românești!
Pe timpul ocupării Ungariei, Armata Română a exercitat un rol benefic asupra populației civile, a copiilor, mai ales. Atingându-și scopul urmărit - dezarmarea trupelor roșii ale lui Bela Kuhn, operă civilizatoare în centrul Europei -, de comun acord cu Conferința de Pace de la Paris, Înaltul Comandament Român hotărăște evacuarea armatei de pe teritoriul unguresc, pe care „Armata Română fusese forțată să pășească, pentru stabilirea liniștii și ordinii, chiar în capitala dușmanilor noștri seculari." Operațiunile de evacuare încep la 7 noiembrie 1919.
Prin Ordinul de zi nr. 234, din 20 aprilie, adresându-se ofițerilor, subofițerilor și soldaților, generalul Gheorghe Mărdărescu, mărturisește întreaga lui recunoștință, ca bun român și ca șef: „Vă mulțumesc la fiecare în parte (…), pentru buna credință în îndeplinirea îndatoririlor față de Neam, Țară și Tron (…), pentru încrederea cu care m-ați înconjurat (…), având toată convingerea că veți continua a păși pe calea sănătoasă ce ați urmat-o până acum, pentru a merita întreaga binecuvântare a generațiilor viitoare."
