În această actuală, penibilă țopăială politică, prea puțin se mai scrie, puțin se vorbește, din păcate, despre marele poet, despre acea explozie de surprinzătoare metafore, Adrian Păunescu, într-o vreme în care ai ciudata, dar reala, senzație că România, de 27 de ani, trăiește într-un fel de junglă postdecembristă!
Născut în luna lui Cuptor, la 20 iulie 1943, la Copăceni, județul Bălți, pe plaiuri basarabene, racul, după zodii, devenise pentru mulți incomod. Poet extraordinar, eseist, excelent publicist, senator, om politic important, cel care debuta editorial, în anul 1965, cu cartea de poezie „Ultrasentimente", publicând, apoi, „Mieii primi" (1966), „Fântâna somnambulă" (1968), antologia „Viața de excepții" (1971), „Istoria unei secunde" (1971), „Repetabila povară" (1974), „Pământul deocamdată" (1976), antologia „Poezii de până azi" (1978, tiraj 155.000 de exemplare!), „Manifest pentru sănătatea pământului" (1980), „Iubiți-vă pe tunuri" (1981), „Rezervația de zimbri" (1982), antologia „Totuși iubirea" (1983), „Locuri comune" (1986), „Poezii cenzurate" (1990), „Tragedia națională" (1997), „Deromânizarea României" (1998), integrala „Cartea Cărților de Poezie" (1999), „Până la capăt" (2002), „Încă viu" (2005/2008), „Copaci fără pădure" (2006), „Doamne, ocrotește-i pe români" (2006), „Rugă pentru părinți" (2007-2008), precum și cărțile de interviuri, reportaj, jurnal: „Sub semnul întrebării" (1979), „De la Bârca la Viena și înapoi" (1981), pentru a aminti doar o parte din opera lui Adrian Păunescu. Cel care a înființat și Cenaclul „Flacăra", acel „fenomen de masă, cu 1.615 manifestări de muzică, poezie și dialog în fața celor șase milioane de spectatori", a stârnit, se știe, invidii în rândul unor confrați, dar și ură (abil ascunsă) din partea puternicilor zilei.
S-au găsit inși care, până și la dezvelirea busturilor lui Adrian Păunescu, după chemarea lui (prematură) la Părintele Îndurărilor, să cotcodăcească, să mârâie, să măcănească în acel loc al dezbinărilor românești. În România de azi valoarea, meritele, munca, talentul, acel har de la Dumnezeu, nu se iartă! Și invidia omenească este de mai multe feluri, hrănindu-se din acea răutate a unora, din acel „blestem al dezunirii", sintagma inventată de Vasile Pârvan. Mulți români se și miră cum de Adrian Păunescu nu a fost ales membru al Academiei Române. Răspunsul este simplu și bine cunoscut. Marele poet a avut (și are, chiar și după chemarea lui la Domnul!) mulți dușmani. Dușmani cărora Adrian Păunescu nu le-a rămas dator. Dovadă-i și poezia „Trădătorilor de țară", din cartea „Repetabila povară", cu o adresare directă celor cârâitori homunculi: „Ați cultivat, și vântul, și furtuna / Și n-ați avut măcar un lucru sfânt, / Ce iese după voi v-a fost totuna, / Ați ofensat, și oameni, și pământ." N-a fost mai blând nici cu „analfabeții" vremii, cărora li se adresa astfel: „V-am spus că sunt un om periculos / Și nu mi-ați luat avertismentu-n seamă, / V-am spus s-aveți pentru persoana mea / Un plus de-ngrijorare și de teamă" („Analfabeților", din cartea „Poezii cenzurate").
Dăruit nației a fost Adrian Păunescu, acestei țări „una, dincolo de moarte", când „bate-n trei provincii ziua bună", în „țara ce-o păstrăm în minți / și care niciodată nu mai trece / ca-n anul de supreme biruinți/1918".
Adrian Păunescu a scris și ne-a lăsat mereu o poezie în haină de sărbătoare. O superbă poezie, îmbrăcată festiv, în tradiționala ie românească. O poezie care face parte, indiscutabil, din patrimoniul cultural românesc, european, universal. Dovadă-s poeziile lui, acele surprinzătoare explozii lirice, plecând din geniul creator dat de acest neam binecuvântat prin harul lui.
Poezia lui Adrian Păunescu înalță și îmbogățește spiritual omul, acest întreg neam. Mereu sub drapel, sub cele Trei Culori, în stilul lui laborios și scăpărător, i-aș spune unic, ne-a lăsat și versurile poeziei „Bolnav de litere", din cartea „Încă viu", poezie scrisă la 15 octombrie 2006: „Mi-e dat să mai rămân aicea până / Voi fi recuperat, ca minereu, / Depus sub tălpile lui Dumnezeu, / Să-mi fie iarba raiului stăpână."
Cel care scria „Port țara din hotar până-n plămâni", în anul 2008 ne lăsa, parcă testamentar, și această adevărată profesiune de credință, un real crez poetic, prin poemul „Până la capăt", o viziune a „marii treceri": „Trăiesc și mor în fiecare zi, / Cartela mea de viață se descarcă, / Scriind, pe viață și pe moarte, parcă, / Paradoxal, de teama de-a muri. / Trăiesc, atât cât scriu și mor scriind, / Supus bolnav al insomniei mele, / Grăbind consumul tragicei cartele, / Cu orice text, cu fiece colind //…// Ajuns și eu, sub soarele în scapăt, / Și mă transcriu aici, până la capăt."
Cu „dor de iarna absolută", chiar de-ar fi „să-nghețe limba-n clopot și inima în paznic", azi, când, pe aici, pe la noi, e nevoie, tot mai mult, de „doctori pentru țara bolnavă", poezia „România, ultimul bal", din cartea „Tragedia națională", are efectul unui avertisment demn de luat în seamă. „În loc să fim o țară numai frați, / Simțim, în noua epocă barbară, / C-am fost în viața noastră blestemați / S-ajungem chiriași, la noi în țară."
În poezia „Capul de la Torda", poetul îi întreba pe românii neuniți, dezbinați după decembrie 1989: „Capul lui Mihai Viteazul de la Torda se ridică / Și întreabă de ce Țara a rămas așa de mică, / Și câmpia Tordei, tristă, îi răspunde lui, cu jale: / Fiindcă astăzi ducem lipsa capului Măriei Tale! // Nu mai acuzați străinii că ne taie domnitorii, / Că intimidează țara cu guverne provizorii, / Eu atât aș vrea să aflu, arătându-ne obrazul: / Totuși, unde-au fost românii, când a fost tăiat Viteazul?".
Nu o dată, Adrian Păunescu a chemat la acea solidaritate de breaslă, atât de necesară intelectualilor români, lăsând unui prieten versurile: „Împreună este mai puțină ură, / Împreună este mai mult Dumnezeu." Chemare de foarte multe ori lăsată fără răspunsul confraților scriitori.
Mă bucur, chiar mă mândresc că, în viața de fiecare zi, în Parlamentul României, am fost prieten, am fost contemporan cu un mare poet, cu o mare personalitate a literaturii, a culturii românești. Așa gândesc românii adevărați, cei care, precum marele poet Adrian Păunescu, aud „și-n somn ochii lumii plângând", sub acea „Repetabilă povară" în lumea aceasta „mereu zguduită de plâns."
Parcă, recitindu-i poeziile, auzim acel „strigăt împotriva singurătății", redând spusele poetului Ioan Alexandru din cartea „Sub semnul întrebării": „Cred în ceea ce crede crinul, care are curajul să scânteie în miezul nopții".
Poezia, scrisul lui Adrian Păunescu sunt lângă sufletul, lângă inima românului. La 20 iulie ar fi împlinit 74 de ani. Poezia lui se înfrățește cu truda, cu scrisul, cu personalitatea unor mari români: Eminescu, Goga, Coșbuc, Grigore Vieru, așezând cărțile lui, acele mari cărămizi spirituale la înaltul edificiu poetic, la relieful cultural al României, la patrimoniul național al acestui Neam.
