„Am fost prieten cu un munte!"
- Cum ai ajuns la Adrian Păunescu? Care a fost parcursul de la prima întâlnire, dincolo de cărțile lui, până la a-i deveni unul dintre cei mai devotați prieteni?
- Prima dată l-am văzut „în carne și oase" pe Adrian Păunescu, la Târnăveni. Era prin 1975-76. Venise cu Cenaclul „Flacăra" și dăduse două spectacole, unul după altul, la Casa de Cultură din localitate. Am fost la amândouă, la cel de-al doilea am stat chiar pe scenă, alături de alți tineri, ca o voință de regie a acestuia, pe niște podiumuri de lemn folosite de coriști. Desigur, veneam plin de poeziile lui Adrian Păunescu, în special cele din volumele „Istoria unei secunde", „Repetabila povară" și „Pământul deocamdată", dar plin și de cântecele folk, în majoritate pe versurile acestuia, care erau promovate, în special la radio. Poate aș părea unora patetic, dar adolescența mea se plia bine pe ceea ce făcea acesta. Forma de libertate pe care ne-o propusese Adrian Păunescu în poeziile sale, dar și cea de comportament în cadrul manifestărilor cenaclului, era altceva față de comportamentul sobru, uneori chiar constipat, cu ce eram obișnuiți. Să ne amintim: dialoga cu sala; răspundea unor bilețele venite din sală, unele citindu-le și dându-le curs, dacă se cerea o poezie sau un cântec; spectatorii recitau și cântau împreună cu protagoniștii de pe scenă; se realizau înlănțuiri umane sau hore sau dansuri spontane în rândul spectatorilor, în consonanță cu ceea ce se cânta sau recita, nimic forțat, nimic fără voia spectatorilor, totul spontan, uneori imprevizibil și inedit etc. Era și perioada în care în mine se coceau revolte, spusele pe față a ceea ce se șoptea și se vorbea până atunci doar pe din dos și pe la colțuri, mi-au creat confortabila credință că sunt liber, dincolo de libertatea dată de putere, ca paleativ, cu lingurița conjuncturii. Ceea ce făcea el prin poezie și cenaclu îmi venea ca o mănușă. M-am manifestat și eu ca toți ținerii, cântând și recitând, uneori în cor și secondându-l pe poet când recita poezii esențiale din literatura română și cea universală. Îmi plăcea poezia, inclusiv poezia ce o auzeam, îmi plăceau cântecele și erau, destul de multe, în consonanță cu iubirea de țară, care a fost și este mereu o componentă de bază a ființei mele. Așa ajunsesem să merg să văd manifestările cenaclului la Blaj, Oarba de Mureș, Târgu-Mureș, Mediaș, Iași și, desigur, Târnăveni etc., în total participând la vreo 17 spectacole. „Întâlnirea de gradul III" am avut-o doar în anul 1984. La Liceul Teoretic din Târnăveni, unde eram profesor, am înființat , printre altele, și un mic grup folk. Una dintre melodii era pe versurile mele. Știam disponibilitatea poetului de a asculta și promova talentele locale și atunci când Adrian Păunescu a venit cu Cenaclul „Flacăra" pentru un (nou) spectacol, m-am prezentat și am cerut să fie ascultat grupul pe care îl pregătisem. Audiția s-a realizat în vestiarul stadionului de fotbal „Chimica", stadion unde urma să aibă loc manifestarea, printre echipamente sportive, cuiere, bănci și mingi de fotbal cu șiret. „Pe scenă, imediat pe scenă", a spus Adrian Păunescu,
fiindu-i suficient să asculte o strofă și refrenul cântecului. Copiii, ca și mine de altfel, erau bucuroși că pot să se manifeste în fața a 5.000 de concitadini. Acesta a fost momentul primelor cuvinte schimbate.
- Adrian Păunescu a fost acuzat, după decembrie 1989, de toate păcatele de pe lume. Cum l-au marcat atacurile la adresa lui, cum s-a vindecat de presiunea psihică pusă asupra sa?
- Știi la fel de bine ca și mine că nu se dă cu pietre decât în pomul care face roade. Și Adrian Păunescu a făcut roade berechet, și înainte și după `89. Oricât ar părea de curios în ambele regimuri Adrian Păunescu a fost șicanat, ostracizat, până a fi interzis, el și cenaclul său, fapt întâmplat la 16 iunie 1985. Și aici citez din el:
„…în anii `50-`60, pentru că eram fiul unui anti-comunist, pușcăriaș politic în anii `85-`90, pentru că aș fi condus revista și cenaclul nemulțumiților de partid, iar după `89, pentru că aș fi fost prea comunist". I se imputa, pe vremea lui Ceaușescu, indisciplina și nealinierea cu linia partidului comunist, ca apoi, după `89 să i se reproșeze că l-a lăudat pe Ceaușescu, în anumite ocazii. Sigur, și temperamentul lui Adrian Păunescu a fost unul aparte: tumultuos, contestatar, dar puternic în fibra credințelor și culturii estetice. Ca să nu mai zic de talentul său uriaș: poetic, gazetăresc, de om de televiziune etc., talent care… dădea pe-afară! Spunea despre sine în poezia „Boabele ca niște grenade": „…Tu vei spune cuvinte/ Și pe gură îți vor ieși amenințări,/ Tu vei semăna grâu/ Și boabele vor exploda ca niște grenade". I s-au reproșat și compromisurile făcute cu puterea comunistă. Poate, nu știu. Dar mai spun ceva, să dea cu pietre cei care sunt fără de păcate în lumea asta sau cei care au fost și sunt ușă de biserică! Ceea ce știu este ceea ce a făcut și ceea ce a lăsat în urmă, ca moștenire culturală, o operă impresionantă pe mai multe paliere. Ca să nu mai spun de promovarea talentelor și a oamenilor deosebiți, cu idei, pe care puterea îi ignora sau le punea „bețe-n roate". Sigur că presiunea psihică a fost enormă și, ca orice poet, fiind un om sensibil, chiar ultrasensibil, a fost marcat de atacurile de care a avut parte. Dar a învins până la urmă. Și știi de ce? De aceea că a iubit valorile. Exact cum e scris pe piatra de mormânt de la Bellu: „El a iubit valorile". O valoare care a iubit valorile. Da, Adrian Păunescu a fost și este un învingător.
- Cum vezi posteritatea lui Adrian Păunescu?
- Orice creator de artă se susține prin opera sa. Cancanurile și lucrurile de decor, anexele, mărunțișurile etc. se estompează și se pierd în timp și doar faptele, forța lor de emoție și transfigurare, sunt cele care rămân. Faptele lui Adrian Păunescu sunt de necontestat. Poezia sa contestatară și rebelă va fi mereu invocată și citită în momentele de cumpănă așa cum va fi și poezia lui de dragoste de țară și de românitate. La fel va fi și poezia lui lirică și filosofică, în momentele de predispoziție la reverie. Incontestabil, Adrian Păunescu este unul din marii noștri poeți sociali, alături de Coșbuc, Goga, Radu Gyr etc., dar și unul dintre poeții care a dus la cote înalte lirismul românesc. Să mai adăugăm Cenaclul „Flacăra", care, înainte de `89, a fost cea mai formidabilă mișcare culturală din sud-estul Europei, unde se promova și se învăța libertatea, și care a prefigurat, într-un fel, libertatea care a venit. Indubitabil, Adrian Păunescu a fost inițiatorul și promotorul acestei mișcări. Apoi să amintim publicistica sa valoroasă, acțiunile de promovare a noului, inclusiv a oamenilor cu idei, acțiuni și fapte deosebite, oameni pe care i-a popularizat și ajutat, aducându-i în prim-planul atenției publicului etc. După moartea lui, peste tot în țară, au apărut statui și alte elemente de comemorare: festivaluri folk, festivaluri-concurs de poezie, cenacluri, școli și case de cultură botezate cu numele lui, serbări și spectacole artistice etc. La Târgu-Mureș, de exemplu, în Catedrala Ortodoxă „Învierea Domnului", care îl are ca ctitor pe Adrian Păunescu (cam 60% din construcție se datorează demersurilor făcute de acesta), aproape în fiecare an de la moartea lui, Adrian Păunescu a fost comemorat prin aduceri aminte, vers și muzică folk, la aceste gesturi in memoriam participând oameni importanți de cultură din zonă, care l-au cunoscut și prețuit, printre care și tu prietene, Nicolae Băciuț, dar și poetul și publicistul Lazăr Lădariu - fost și deputat, Valentin Marica, Ioan Drăgan, fostul senator Ioan Nicolaescu, părintele dr. Vasile Citirigă, părintele dr. Gheorghe Șincan, Sorina Bloj, Angela Măierișiu etc. Și, desigur, printre ei am fost și eu. Adrian Păunescu trăiește! Trebuie numai să te conectezi la moștenirea lăsată poporului român și se va constata că e mai viu decât mulți alții care spun că sunt vii.
