Ei, iaca m-am contaminat și eu de jocul poetic al lui Gheorghe Mizgan, autor îndemnat la debut, de către un „Cavaler al artei satirice", Alexandru Misiuga, să scrie „munți de cărți cu poezie", certificându-i harul și talentul cu carul.
N-aș zice că în cei zece ani de la debut, Gheorghe Mizgan n-a urmat acest îndemn și nu și-a respectat chemarea.
A scris un număr de cărți de poezie, cel puțin una pe an, ajungând la paisprezece titluri, la care se adaugă prezențele în antologii, reviste literare etc.
Cum s-ar zice, a recuperat timpul pierdut fără poezie, dacă luăm în calcul că a debutat la aproape cincizeci de ani, „bătându-l" și pe Arghezi la vârsta debutului în volum.
Experiențele lui poetice au acumulat diverse game și registre tematice și stilistice, până la a ajunge la un prag de încercare în tehnica poetică, având curajul de a crea tipare inedite.
Să-și spună cuvântul oare și formația sa profesională, să-și ceară dreptul la cuvânt și inginerul din el.
Gheorghe Mizgan și-a propus să împace și capra și varza poeziei, dând tehnicianului ce-i al ingineriei și poetului ce-i al poeziei.
Experimentul lui Gheorghe Mizgan, de a crea un alfabet liric sub semnul eufoniei e îndrăzneț, pentru că autorul nu și-a propus doar să pună la încercare dicționarul, ci și vibrația lirică.
Aliterația nu e o figură de stil nouă - ne-a rămas în memorie încă din adolescență versul coșbucian „prin vulturi vântul viu vuia". Armonii de acest fel se regăsesc destule în literatura română, dar Gheorghe Mizgan țintește foarte sus.
El ne dă o lecție despre ceea ce Constantin Noica spunea că e o poetă: lim-ba română. Despre potențialități, despre virtuți. Identifică un ADN nou, cel poetic.
