În ambele tabere beligerante - Antanta și Puterile Centrale - criza politică se făcea resimțită în mod acut și în anul 1917. Dificultățile economice din Franța au stat la baza scăderii producției de război și a numeroaselor revolte și agitații în rândul muncitorimii. Pe front, moralul era în declin. În această situație, generalul Henri Ph. Pétain a reușit să refacă situația, recurgând la măsuri de întărire a disciplinei prin represalii și prin ameliorarea condițiilor de viață pe front. Londra se resimțea în sens negativ ca urmare a dificultăților în a-și completa efectivele militare reduse drastic, mai ales în urma pierderilor suferite pe râul Somme; în paralel, grevele se țineau lanț, afectând mai ales industria metalurgică, care era indispensabilă producției de război, obligând astfel guvernul să negocieze cu reprezentanții muncitorilor. În Italia, partidul socialist nu înceta să se opună continuării războiului, mișcarea pacifistă se amplifica, iar procesul de aprovizionare a populației cu cele necesare traiului era sever afectat.
În însuși nucleul Puterilor Centrale - Germania și Austro-Ungaria - aprovizionarea era deficitară din cauza producției slabe de cartofi, a iernii grele, încât rațiile alimentare au fost reduse drastic. În aceste condiții se auzeau tot mai frecvent voci care cereau «pace fără anexiuni».
În aceste condiții, la 25 martie / 7 aprilie 1917 kaiserul, pentru a mai calma starea de spirit, a promis o reformă electorală.
În Austro-Ungaria, noul împărat era aproape convins de posibilitatea încetării luptei. De altfel, chiar și națiunile slave din imperiul bicefal își formulau deja revendicările, ei fiind influențați de revoluția din Rusia. Guvernul dr. Ernst Ritter Seidler fiind încolțit, a acordat amnistie tuturor condamnaților politici. În Ungaria, împăratul-rege a intrat în conflict cu președintele Consiliului de Miniștri, Tisza István, din cauza chestiunilor legate de reforma electorală - Carol I cerea introducerea votului universal, ceea ce nu convenea primului-ministru deoarece ungurii și-ar fi pierdut majoritatea în parlament. Ca urmare, Tisza István și-a dat demisia, inaugurându-se astfel o perioadă de instabilitate politică în timp ce sporeau presiunile națiunilor asuprite care doreau emancipare socială și națională.
Statele neutre nu erau scutite nici ele de tensiuni și agitații generate de dificultățile economice tot mai accentuate și de repercusiunile unor evenimente politico-militare venite din partea beligeranților.
Această stare de lucruri făcea ca Antanta să spere într-un sprijin militar american, dar cu o tot mai mică nădejde în ajutorul rusesc. Germania, încrezătoare în războiul submarin că îi va aduce rezultate și șanse mari de a obține victoria, a eșuat în calculele sale. Ținând seama și de efectele ofensivei Antantei pe frontul occidental, se poate concluziona că la jumătatea anului 1917, nici una din tabere nu-și atinsese scopurile strategico-politice sperate.
Pe fondul acestor stări de lucruri, marile puteri au inițiat în cel mai mare secret, noi planuri imperialiste de reîmpărțire a sferelor de dominație, interese economice și politice. Pe primul loc se situau intențiile de pace, în chiar anul 1917. Cea mai grăbită să obțină pacea, chiar separat, s-a arătat a fi fost Austro-Ungaria. Carol I, încă de la urcarea sa pe tron, s-a arătat stăpânit de dorința de a ieși din război, văzând în acest demers o ultimă soluție de salvare a imperiului de la prăbușire. El nutrea convingerea că intrarea în război a SUA alături de statele Antantei făcea imposibilă o victorie a Germaniei, ba chiar mai mult decât atâta, „un mare succes militar al Germaniei ar fi fost pentru dubla monarhie ruina ei". Într-un raport înaintat împăratului de Otto Czernin se arăta situația grea în care se afla dubla monarhie „subminată" din interior de mișcări naționale și sociale de masă: „Dacă monarhii Puterilor Centrale nu vor fi în stare să încheie pacea în lunile următoare, atunci popoarele o vor face deasupra capetelor lor și atunci valurile revoluționare vor îneca totul".
(va urma)
